O doamnă a Brailei de altadata, Ursan Valeria

sursa foto: brailachirei.wordpress.com

Exista oameni de care te desparti cu zambetul pe buze si cu dorinta de a-i revedea. Desi are 84 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune ca este „o doamna in varsta“ sau chiar daca o spui, formula cere cu necesitate si o completare ca sa nu te faci vinovat fata de adevar. Orice tanar ar trebui sa o invidieze pentru patima cu care traieste, pentru optimismul si energia cu care se urca la volanul masinii, inoata in Dunare si este in continuare dornica de calatorii.

S-a nascut in Braila, intr-o familie armeano-romana, la inceputul veacului ce tocmai a apus. In 1927, Braila era un oras cosmopolit, unde toleranta fata de oamenii veniti aici de peste mari si tari era una dintre valorile fundamentale. Dunarea a fost liantul care a imbinat aceste „ostroave“ de diferite semintii intr-o unitate si o armonie desavirsita.

Unul dintre negustorii care s-a indragostit de acest tarm a fost tatal Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un barbat robust, puternic, mindru, trasaturi ce aminteau de stravechiul popor armean al carui imperiu se intinsese odata de la Marea Neagra la Marea Caspica si de la Caucazul Mare la Marea Mediterana. Avea de asemenea deosebite abilitati in ale negustoriei, dar era si un bun diplomat, astfel ca a deschis in localitate doua brutarii care aprovizionau cu piine mai toate scolile, restaurantele si spitalele.

„Am crescut intr-o casa in care credinta si respectul pentru munca erau primordiale. Se facea semnul crucii pe spatele painii, inainte de a fi taiata, iar banii, eram invatati, eu si fratii mei, ca se fac cu sudoarea fruntii. Nu ne-au lipsit niciodata, dar nici nu au ramas, desi din castigul adus de cele doua brutarii altii ar fi facut avere. Biata mama, dorind sa cumpere cate o casa fiecarui copil, punea mereu de-o parte bani, din calea «armeanului risipitor», cum il numea bunica pe tata. Sa dai si altora din ce-ti prisoseste tie, spunea tata, si sa te bucuri de bogatia ce-ti ramane in suflet si in minte!“ Doamna Ursan ofteaza abia perceptibil, memoria tatalui pare sa o stapaneasca si sa o tulbure totodata. Hovsep Vasoian nu era un barbat sever, desi asa voia sa para. Soacra lui, romanca, nu prea il avea la inima pentru ca nu pricepea cum de el, negustor bogat si inteligent, putea, de exemplu sa stea la aceeasi masa cu lucratorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru ca isi iubea brutaria, ii indragise pe lucratori si ii trata cu respect. De aceea erau multi oameni, nu numai din comunitatea armeana, dar si dintre romani care ii solicitau sprijinul financiar si moral.

Dar cel mai mult isi iubea copiii. Dimineata, inainte de a pleca de acasa, trecea prin camera lor si le lasa sub perna roscove, ciocolata si alune. Uneori, acestia se ghiftuiau cu dulciuri iar la masa, fireste, nu mai aveau pofta de mancare. Tatal lor, orfan de mic, suferise de foame si saracie, tocmai de aceea nu suporta asemenea mofturi. Intr-o zi s-a maniat atat de tare ca, le-a luat copiilor farfuriile din fata si i-a spus sotiei sale ceva in turceste, ca ei sa nu inteleaga. „Sa vina Gheorghe, sa aduca painea!“ a spus domnul Vasoian cu voce grava. Vine vizitiul Gheorghe cu painea calda, domnul Vasoian o ia, o rupe si scoate din ea miezul, framintindu-l intre palme si facand niste galuste, le asaza pe farfurii. „Petrus, ce e asta?“, il intreaba pe baiatul cel mare. „Ce sa fie, taticule, miez de paine.“ „Nu!“, a tunat tatal. „Uitati-va bine la mine! Paine este coaja, miezul este carne. Ati inteles? Acum mancati tot din farfurii!“ Si asa au mancat copiii toate cocoloasele de paine calda. „Eu, la 12 ani, cat ai tu, Petrus, am vazut cum, in fata ochilor mei, familia mea a fost casapita de turci. Mai ramasesera mama si sora mea mai mare. Mama isi smulgea parul din cap, tipand dupa Hatun, sora mea de 3 ani, care disparuse in grozavia ce se petrecea. M-am dus sa o caut. Cand am iesit, in curte, in fata casei, sora mamei mele zacea moarta, stringand in brate trupul fara viata al pruncului ei. Peste tot in jur numai morti. Deodata, un batran m-a tras linga el, printre morti, spunindu-mi sa tac si sa stau neclintit. Venea un alt val de ucigasi. Cind pericolul a trecut si negasind-o pe Hatun, m-am intors acasa. Casa ardea. Odata cu mama mea.“ Atunci a fost singura data cand domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre propria lui copilarie.

Masacrul armenilor, de la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator, estimat la peste un milion cinci sute de victime, in cele doua genociduri infaptuite de Imperiul Otoman, reprezinta una dintre cele mai cumplite si nemiloase represiuni care au existat vreodata in istorie. In fiecare an, pe 24 aprilie, la Braila, ca peste tot in lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai ramas in oras isi comemoreaza si isi pling stramosii.

sursa: Dilemaveche.ro