D.P. Perpessicius – Poet, critic literar, pasionat al operei eminesciene

Dumitru S. Panaitescu – Perpessicius (n. 21 octombrie 1891, d. 29 martie 1971, Bucuresti), istoric si critic literar, folclorist, eseist si poet, crecetator si editor pasionat al operei eminesciene, s-a nascut la Braila, ca al doilea fiu al lui Stefan Panait si al Elisabetei Panait, in anul 1891. In 1898 a fost inscris in clasa intai la scoala primara numarul 4 din Braila, pe care a absolvit-o in anul 1902.

Dupa absolvirea scolii, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Balcescu” din Braila. Examenul de bacalaureat l-a sustinut in 1910, iar in toamna aceluiasi an se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti, la sectia de filologie moderna. In primul an de studentie a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, avand sarcina de-a imparti elevilor mancarea.

Dupa terminarea facultatii, in anul 1914, obtine licenta in filologie romana si romanica, si se casatoreste cu cu colega lui de facultate, Alice Paleologu.

Debuteaza inca din anii facultatii, cu schita “Omida”. „Din lumea celor care se tarasc”, semnata Victor Pribeagu si aparuta in revista braileana Flori de camp, la 20 iulie 1911, urmata mai târziu de poezia “Reminiscenta”, publicata in aprilie 1913, in „Versuri si proza”, unde pseudonimul folosit este D. Pandara. Semnarea sub numele de D. Pandara, reprezinta un fel de anagrama compusa din initiala prenumelui sau si din inceputul numelui de familie al tatalui sau, Pan(ait), si al mamei, Dara(ban).

Isi ia licenta in anul 1914 si obtine un post de functionar la Biblioteca Academiei Romane (1915-1919). Avandu-l ca nas literar pe Gala Galaction, este prezent cu versuri in Cronica (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima data pseudonimul de Perpessicius, care l-a consacrat in literatura romana si care inseamna „cel tabacit de suferinta”, „cel coplesit de durere”. La intrarea Romaniei in razboi, a fost mobilizat si trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participa efectiv la lupte.

In octombrie 1916 este grav ranit la mana dreapta si transportat la spitalul din Botosani, unde i se salveaza mana de la amputare integrala prin rezectia cotului. De acum inainte, Perpessicius avea sa scrie cu mana stanga. Intors la Bucuresti dupa terminarea razboiului, scoate, impreuna cu Dragos Proto-popescu, Scarlat Struteanu, Tudor Vianu etc., revista Letopiseti, intre anii 1918 si 1919. Aici incepe sa publice ciclul de versuri izvorat din experienta razboiului si care va intra in 1926 in primul sau volum de versuri, “Scut si targa”, si “Itinerar sentimental”, in 1931.

Admirabil cunoscator al spatiilor liricii moderne, intocmeste impreuna cu Ion Pillat, „Antologia poetilor de azi”, I volum – 1925, al II-lea volum – 1928. Din 1933 incepe munca imensa de editare a Operelor lui Mihail Eminescu, din care va publica volumele I (1939), II (1943), III (1944), IV (1952), V (1958), VI (1963), uneori in conditii extrem de dificile.

Dupa razboi, este profesor de limba romana la licee din Arad, Tg. Mures, Braila, Bucuresti (unde va functiona, la „Matei Basarab”, fara intrerupere, din 1929 pana in 1951), si autor al unor apreciate manuale de literatura pentru liceu, elaborate impreuna cu Al. Rosetti si Jacques Byck. Colaboreaza la principalele reviste ale epocii: Flacara, Spre ziua, Miscarea literara, Cugetul romanesc, Ideea europeana, Romania noua. Intra in redactia Cuvantului (1927-1933) si detine timp de multi ani cronica literara la „Radio Bucuresti” (1934-1938).

De la inceputul anului 1934 pana in 1938 sustine cronica literara in emisiuni radiofonice. Ii ies de sub tipar volumele „Mentiuni critice” (I-V, 1928-1946), „Dictando divers” (1940) si „Jurnal de lector completat cu Eminesciana” (1944), ingrijeste si prefateaza editia „Opere” de Mateiu I. Caragiale (1936), in aceasta perioada incepand sa pregateasca monumentala editie Opere de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963 In anul 1940 obtine Premiul National pentru Literatura, iar in anul 1954, Premiul de Stat pentru ed. Eminescu.

Devine director general al Bibiotecii Academiei, in 1957 si director al Muzeului Literaturii Romane intre anii 1957-1971. Colaborator la diverse reviste postbelice sunt stranse in seria de Alte mentiuni de istoriografie literara si folclor (1961-1967), precum si in volumele Lecturi intermitente (1971). incepe editarea Operelor („ed. de autor”), din care supravegheaza volumele I (1966), II (1967) si III (1971). Critic dublat de un fin erudit, fara pedanterie, adept al unui stil „artist” in analiza operelor, Perpessicius lasa falsa impresie a unui spirit bonom, generos in judecati, afirmand totusi, la o lectura mai atenta, sub fraza baroca, aprecieri acide, rostite insa cu o mare curtenie.

Potrivit propriilor marturisiri, scriitorul avea in proiect si doua romane, “Fatma” sau “Focul de paie” si “Amor academic”, reusind sa publice numai cateva capitole din primul. Criticul Perpessicius apartine stralucitei pleiade care se afirma in perioada interbelica, avand o contributie esentiala in evolutia literelor romanesti. Eugen Lovinescu il incadreaza in a treia generatie postmaioresciana, alaturi de George Calinescu, Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu si Tudor Vianu, meritul cardinal al acestei generatii fiind acela de a fi facut din critica o disciplina intelectuala a carei individualitate este data de investigarea literaturii din perspectiva estetica.

In anul 1923, cand revista Spre ziua il solicita sa indeplineasca, in paginile ei, serviciul unei „registraturi de carti romanesti”, adica al unei cronici permanente, Perpessicius face, in articolul inaugural, intitulat “în tinda unei registraturi”, o profesiune de credinta: „Voi plivi insa orice prejudecata sectara si ma voi sili sa comentez orice opera, din orice zona ar veni […]. Voi alunga cat mai hotarat, ca pe-o Satana, ipocrizia şs, vorbind de o scriere, voi cauta sa transcriu cat mai lamurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispretuind sau laudand dupa imprejurari […]. Daca blamul va fi de multe ori surazator, in loc sa fulgere a spaima ca-n Apocalipsa, entuziasmului meu insa nu-i voi pune frau si slobod il voi lasa sa masoare zarile.”

Obtine in anul 1954 si Premiul de Stat pentru elaborarea editiei critice a operelor lui Eminescu. Perpessicius depune o munca asidua dar, din pacate, conditiile si sanatatea nu i-au ingaduit sa incheie acest proiect, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial izbutind sa dea tiparului doar inca trei volume (IV-VI, 1952-1963).

Se stinge din viata la data de 29 martie 1971, la Bucuresti.

In anul scolar 1991 – 1992, la Braila, Scoala Normala – Braila a primit, prin ordin al ministrului, numele ilustrului om de cultura Dumitru Panaitescu Perpessicius (ca un omagiu adus in semn de recunostinta pentru toata operele sale). In prezent, conform Legii invatamantului din 1995, scoala functioneaza sub denumirea de Liceul Pedagogic „D. P. Perpessicius” – Braila.

Casa memoriala Perpessicius

Mai multe despre Casa Memoriala D. P. Perpessicius AICI

Opera literara:

• Repertoriu critic, Arad, 1925;
• Scut şi targa, Bucuresti, 1926;
• Mentiuni critice, Bucuresti, I-V, 1928-1946;
• Itinerar sentimental, Bucuresti, 1932;
• Dictando divers, Bucuresti, 1940;
• Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucuresti, 1944;
• Mentiuni de istoriografie literara si folclor, Bucuresti, 1957;
• Alte mentiuni de istoriografie literara si folclor, I-III, Bucuresti, 1961-1967;
• Opere, volumele I-IV, Bucuresti, 1966-1971, vol. V-XII, Bucuresti, 1972-1983;
• Memorial de ziaristica, Bucuresti, 1970;
• Eminesciana, Bucuresti, 1971;
• Lecturi intermitente, Cluj, 1971;
• Patru clasici, prefata de Edgar Papu, Bucuresti, 1974;
• Mentiuni critice, Bucuresti, 1976;
• 12 prozatori interbelici, Bucuresti, 1980;
• Lecturi străine, Bucuresti, 1981;
• Scriitori romani, I-V, Bucuresti, 1986-1990.

Editii:

• Mateiu Caragiale, Opere, Bucuresti, 1936, Craii de Curtea-Veche, Bucuresti, 1965;
• Mihai Emi¬nescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucuresti, 1939-1963;
• Dinicu Golescu, Insemnare a calatoriei mele, Bucuresti, 1952.

Antologii:

• Antologia poetilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucuresti, 1925-1928 (in colaborare cu Ion Pillat), Bucuresti, 2000.