Braila pe bune – Istoria Brailei, Evenimente Braila, Personalitati brailene, Cultura

Comuna Baraganul

 

 

 

 

Situata pe drumul national Faurei-Fetesti, aflata la 67 km sud-vest de Braila, comuna Baraganul este una dintre vechile asezari din judet, atestata documentar la 30 mai 1608.

 

 

 

 

 

 

 

 

Recensamant 2011 – Populatia totala: 3062

Adresa primarie: Str.Victoriei, nr. 15, cod postal 817005

Telefon: 0239/663009

Website: www.primariabaraganul.ro

Comuna se află în extremitatea de sud a județului, la limita cu județul Ialomița. Este traversată de șoseaua națională DN21, care leagă Brăila de Slobozia. Din acest drum, la Bărăganul se ramifică șoseaua națională DN21A, care duce la Țăndărei. Tot la Bărăganul, cele două drumuri se intersectează și cu șoseaua județeană DJ221B, care duce către vest spre Dudești și spre est spre Victoria. Prin sat trece și calea ferată Fetești-Făurei, pe care comuna este deservită de stația Spicu.

SCURT ISTORIC

În lipsa unor dovezi arheologice care să ateste urme ale unei vechi aşezări pe aceste locuri, singurele surse pentru stabilirea vechimii acestei localităţi rămân documentele emise de- a lungul timpului şi  izvoarele cartografice.

Această poziţie, în inima Câmpiei Bărăganului, nu va fi fost, poate, prea atrăgătoare în vremurile vechi, dar miile de hectare acoperite cu ierburi şi posibilitatea de a le cultiva nu vor fi lăsat nepăsători pe cei dornici să- şi pască turmele sau să cultive plantele, această din urmă ocupaţie fiind compatibilă doar cu o populaţie sedentară.

În lucrarea „Aşezările omeneşti în Ţara Românească, secolele XIV – XVI, studii de istorie”, autorul I. Donat afirmă că “ţara era mai bine populată decât s- a putut presupune până acum”.

Pentru secolele  XV- XVII  “documentele istorice pomenesc un număr  însemnat de sate înşirate de- a lungul Buzăului şi Călmăţuiului, sate libere, cnezeşti, supuse unui proces de aservire, care a durat aproximativ trei sute de ani, la capătul căruia proprietatea boierească şi mănăstirească a devenit atotstăpânitoare.”2 În studiul din care este extras citatul anterior, pe baza unor documente istorice, este prezentată o listă a satelor din Câmpia Brăilei, la sfârşitul secolului al XVII- lea. Între aceste sate figurează şi Doiceşti, fostă Cioara- Doiceşti, astăzi Bărăganul.

Ca primă atestare documentară se dă data de 30 mai 1608. Radu Voievod, domn în Ţara Ungrovlahiei, dă ocină în satul Popeni 100 de stânjeni, o vie,etc., “din Câmpul Fruntenilor, până la mijlocul Ialomiţei şi din pădurea Buciumenilor, lui Costea şi fratelui lui Lazăr din Popeni, la care a fost aldămăşar, din Doiceşti, Danciu Vătaful.”4 Documentul este tradus în româneşte după textul slav publicat în “Documente româneşti de la Athos”, 1936, pag.82,83. O altă traducere românească se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Condica Mănăstirii lui Ianache din Slobozia, nr. 314, fila 234.

În harta stolnicului Cantacuzino de la 1700 şi în lucrarea lui Constantin Giurescu referitoare la această hartă, apare menţionată localitatea Doiceşti, însă în partea dreaptă a râului Ialomiţa, între Bucureşti şi Slobozia, în judeţul Ialomiţa. Şi în harta lui Roth, de la 1771, apare aceeaşi situaţie privind poziţia localităţii Doiceşti.

Apar însă şi documente în Condica Mănăstirii  lui Ianache, Slobozia, care ar confirma existenţa localităţii Doiceşti în apropierea unor sate care au existat sau există încă şi astăzi în judeţul Ialomiţa. Astfel, în 1626, iunie 23, Oprea Izbaşa din Bucu (localitate existentă şi astăzi în judeţul Ialomiţa) reînnoieşte zapisul de vânzare către Ianache, mare postelnic, pentru ocina de 44 de stânjeni drept 2450 de aspri, “gata ca să fie moşie dumnealui”…”Şi au fost martori atunci Danciu, vornic şi Radu, postelnic ot Doiceşti, etc…”. Tot în documentul citat se precizează că Danciu Doicescu era stăpân în Stroieşti (stăpân de ţigani) din 1618, noiembrie 25. Satul Stroieşti figurează în judeţul Ialomiţa şi în harta rusă din 1835. De asemenea, Stoica din Cuiburi, fost sat în judeţul Ialomiţa, reînnoieşte zapisul de vânzare către Ianache pentru o ocină din Ghergheşti, la care semnează “eu, Udrea, sânu (fiul) Danciului, vătaf ot Doiceşti”, în 1626, iunie 23.

Pentru că atât documentele, cât şi bătrânii satului au arătat că această aşezare a luat fiinţă pe o moşie a mănăstirii Radu Vodă, s- au luat în considerare şi  documentele referitoare la această mănăstire, de la Arhivele Naţionale Bucureşti.

Într- un document datat 21 ianuarie 1626, Alexandru Voievod, zis Coconul (1624-1627) împuterniceşte pe jupâneasa Chiajna să- şi aducă “rumânii” fugiţi de pe moşia sa, pe moşia mănăstirii Radu Vodă, judeţul Ialomiţa.

Pământurile pe care se află acum  comuna Bărăganul au aparţinut mănăstirii Radu Vodă, sub denumirea de moşia Cioara. Înscrisul prin care Necula dă fratelui său “o sută de stânjeni  din moşia Cioara, pentru douăzeci  de taleri”, act ce datează din 10 septembrie 1707, confirmă acest lucru.

Apartenenţa moşiei Cioara de Mănăstirea Radu Vodă este ilustrată şi în alte documente aflate la Arhivele Naţionale Bucureşti. La anul 1794, mănăstirea stăpânea în judeţul Ialomiţa mai multe moşii: Lacul Tătarului, Mazărea, Bora, Bucşa, Săpunari, Găunoşi,…printre care şi “Răceni ot Bucşa, acestea sunt amândouă împreunate acum şi se cheamă Cioara”. De asemenea, revelator în această privinţă este contractul subscris de Ion M. Catarhe, prin care declară că a luat în arendă “moşiile Lacul Tătaru, Unturoasa, Mazărea (denumire păstrată şi în prezent în terenul agricol al comunei Bărăganul), şi Cioara ale mănăstirii Radu Vodă, din districtul Brăila, în preţ anual de 7 000 lei”. Privitor la zona Mazărea, o catagrafie a căşăriilor din judeţul Ialomiţa din anul 1829  arată că pe acest teren (Mazărea) se găsea o căşărie, proprietar fiind “Nicolae Grecu ot Cioara, pe moşia Sfintei Mănăstiri ot Radu Vodă”. Se întâlnesc, deci, în această zonă, ca aşezări, saiele, caşere, etc., dovedind însemnătatea pe care a avut- o economia animală, păstoritul şi creşterea vitelor mari. De la această economie se va trece la agricultura extensivă, când păşunile şi fâneţele, şi în primul rând stepa Bărăganului va începe să fie transformată în lanuri întinse.

Prin tratatul de la Adrianopol din anul 1829 se prevedea libertatea comerţului pe Dunăre şi pe Marea Neagră,  stabilindu- se astfel premisele pentru o agricultură extensivă. Începe un puternic curent de colonizare spre câmpia roditoare.

Despre perioada 1829-1835, Constantin Giurescu arată: “iar în regiunea de la nordul râulului Ialomiţa târlele şi caşerele arată prezenţa omului. Aici e patria turmelor de oi, a cirezilor şi tamazlâcurilor de vite mari, a hergheliilor de cai, a vânatului de tot felul, de la dropie, până la lup”…” În vremea aceea plugul nu spărsese, încă, cea mai mare parte a întinsei stepe, un adevărat ocean de verdeaţă primăvara, un nesfârşit de zăpadă iarna, bătut de vânturile năpraznice ce i- au dat numele, căci “buragan” înseamnă în vechea turcă “furtună, vârtej, vifor…”

Din documentele prezentate, rezultă că moşia Cioara a existat o perioadă îndelungată, ea aparţinând Mănăstirii Radu Vodă. Localitatea cu acest nume apare, e drept, mai târziu, dar forme de colectivităţi umane au existat aici, cu siguranţă, probabil sub formă de târle.

Lahovari, Brătianu şi Tocilescu arată în dicţionarul lor geografic că ar fi existat lângă localitatea Cioara- Doiceşti o aşezare omenească la “Punctul…”, dar nu se precizează sub ce denumire. Tot în acest dicţionar se arată că Cioara- Radu Vodă este înfiinţată “cam pe la 1770”.

La data elaborării hărţii ruseşti de la 1835, care, însă, foloseşte date statistice mai vechi (cam 1821-1828), după aprecierea lui Constantin Giurescu, localitatea Cioara, formată din Cioara- Radu Vodă, cu 62 de gospodării şi Cioara- Doiceşti, cu 18 gospodării, în total 80 de gospodării, se înscria printre localităţile mari ale judeţului Ialomiţa: “…Călăraşi cu 133 familii, Slobozia- 103, Urziceni- 122…, etc.”

CONSIDERAŢII  TOPONIMICE

În legătură cu denumirea primei aşezări omeneşti pe aceste locuri, care a fost “Cioara- Radu Vodă”, s- au încercat mai multe explicaţii de- a lungul timpului.

Pentru numele “Cioara” se propune de către autorii Lahovari, Brătianu şi Tocilescu o legătură între numele localităţii şi acela al unei movile situată la sud- est de sat. Această movilă dând numele “Cioara” moşiei şi localităţii întemeiate aici.16 Alipirea particulei “Radu Vodă” este mai uşor de explicat.

Nae Vasilescu afirmă în legătură cu denumirea “Cioara” că numele acesta ar avea ca izvor porecla dată în familie unei fete a moşierului care a cumpărat o parte a pământurilor mănăstirii Radu Vodă. Fata cu pricina era poreclită astfel pentru că ar fi fost cam oacheşă la faţă. Murind de tânără, moşierul a dat numele “Cioara” acestei moşii, donând vetre de casă clăcaşilor de pe moşia lui, formând astfel o aşezare nouă cu denumirea de “Cioara Mică”, spre a se deosebi de Cioara- Radu Vodă, care s- a mai numit şi “Cioara Mare”. O opinie similară exprimă şi Niţă Zamfirache, fost profesor la Bărăganul între anii 1935 – 1970, după îndelungi cercetări.

Referitor la particula “Radu Vodă”, istoricul Constantin Giurescu încerca să determine de care dintre domnitorii cu numele Radu se leagă denumirea Cioara- Radu Vodă, cu 62 de gospodării, din judeţul Ialomiţa. Ajunge, astfel la concluzia că “mai degrabă numele se referă la Radu Mihnea, sau la unul din voievozii… veacurilor    XV-XVI.”19 Într- adevăr, Radu Mihnea a rezidit între anii 1613 – 1614 mănăstirea Radu Vodă, mănăstire a cărei construcţie a fost începută de Alexandru Mircea în anul 1568 şi terminată de fiul său Mihnea Turcitul în anul 1585. Mănăstirea Radu Vodă având şi în această zonă o moşie, care se cerea administrată şi lucrată, este foarte probabil ca o aşezare omenească să fi luat fiinţă aici, cel puţin odată cu înzestrarea mănăstirii cu aceste pământuri.

Numele de “Cioara” al acestei localităţi apare, până în noiembrie 1844, apoi devenind “Cioara- Radu Vodă” într- un document al timpului. Tot acolo întâlnim şi denumirea “Cioara- Doiceşti”, care avea, probabil, o populaţie mai puţin numeroasă: de la locuitorii din Cioara- Radu Vodă se colectaseră 815 lei, în timp ce de la cei din Cioara- Doiceşti, doar 172 lei.

Denumirea de Cioara- Radu Vodă este dată, deci, de numele moşiei, la care s- a adăugat numele proprietarului, mănăstirea cu acelaşi nume.

Cu privire la numele “Cioara- Doiceşti” s- au făcut, de asemenea, mai multe presupuneri, menţionate, parţial, chiar în capitolul de faţă. Cum, însă, o localitate cu numele “Doiceşti” apare în harta de la 1700 a postelnicului  Cantacuzino în partea dreaptă a râului Ialomiţa, fiind, aproape sigur, vorba despre alt sat, cel mai vechi toponim al unei aşezări pe  aceste locuri trebuie să  fie tot  “Cioara”, denumirea “Doiceşti” dându- se noului sat apărut lângă Cioara- Radu Vodă, probabil pe la anul 1836, numindu- se Cioara- Mică, şi ulterior, după numele proprietarilor de atunci ai moşiei, boierii Dinu şi Tudora Doicescu, căpătând denumirea “Cioara- Doiceşti”.

Printre primii locuitori ai acestei aşezări se pot enumera Neacşu Dobriţa, Ivan Dobriţa, Neagu Stana, Mihai Lungu şi alţii, boierii Dinu şi Tudora aşezându- se mai târziu şi aducând cu ei şi 60 de clăcaşi.

Cu timpul, o parte din oamenii din Cioara- Radu Vodă s- au mutat în noua aşezare Cioara- Doiceşti, probabil şi datorită condiţiilor mai bune oferite de boierii Doiceşti comparativ cu  administraţia moşiei mănăstirii Radu Vodă, sau arendaşii acesteia. Din bătrâni s- a păstrat informaţia că proprietara moşiei Doiceşti, “coana Manda Doiceasca”, soţia pitarului Costache Fré, lua o dijmă obişnuită de pe pământurile date clăcaşilor, care făceau 50 de zile muncă de clacă pe an şi plăteau şi un bir pe familie. Dar atât numărul zilelor de clacă, precum şi birul erau mai mici decât pe moşia mănăstirii.

În anul 1848, satul Cioara- Radu Vodă era proprietatea mănăstirii Radu Vodă şi avea 64 clăcaşi mănăstireşti, iar Cioara- Doiceşti avea ca proprietari pe Dinu şi Tudora Doicescu, şi stăpâneau 58 clăcaşi  “de- a valma”.

În Cioara- Doiceşti populaţia creşte simţitor. Astfel “în anul 1858 se găseau aici 88 capi de familie, iar la sfârşitul secolului al XIX- lea , 297 capi de familie, cu 1037 suflete. În Cioara Radu Vodă erau 207 capi de familie, cu 836 suflete”. În administraţia comunei Cioara- RaduVodă au existat satele: Vânători, înfiinţat în 1879, astăzi desfiinţat, Valea Ciorii, înfinţat la 1900, şi Bucşa (1899), ce se găsesc astăzi în judeţul Ialomiţa. De Cioara- Doiceşti a aparţinut cătunul “Corcanul”, cu 44 de familii, înfiinţat în anul 1899, în prezent  desfiinţat.

Urme ale stăpânirii boierilor Doiceşti în această zonă sunt multe şi nu numai pe raza comunei noastre. Astfel, pisania de la intrarea în biserica din Cioara- Doiceşti, scrisă cu caractere slavone, arată: “Acest sfânt lăcaş s- a început de domnul răposatul Pitarul Costache Fré la anul 1853 şi s- a săvârşit de doamna Manda Fré, soţia răposatului, cu toată cheltuiala dumneaei, fiind proprietara acestei moşii, Cioara- Doiceşti, punând hramul Sfânta Treime, în zilele domnului Caimacam Alexandru Ghica”. La miazăzi de biserică se află mormintele a cinci membri ai familiei Doiceştilor.

Important este şi epitaful de pe mormântul “Mandei Fré, născută Doiceasca, la anul 1812, iunie 7 şi moartă la anul 1877, octombrie 8”, care arată că “a lăsat o moşie Cioara- Doiceşti şi cu alte bunătăţi şi biserica şi spitalul şi moşia Stelnica şi alta, o moşie Bora, peste Ialomiţa şi cu biserica aceasta.”

La Bora, sat de moşneni, astăzi localitate suburbană a municipiului Slobozia, în anul 1864, Maria Doicescu, soţia contelui francez de Fré, costruieşte o biserică de cărămidă.

Alt descendent al familiei Doicescu, pe nume State, înmormântat  de asemenea în curtea bisericii “Sfânta Treime” din Cioara- Doiceşti, este cel care în anul 1852, martie 24,  împreună cu  Gh. Iconaru, ajută  financiar, sub  formă  de  împrumut  “cu  9 035 lei şi 20 parale” pe Costache Halepliu, directorul de la acea vreme a Teatrului Naţional din Brăila.

Marile evenimente ale neamului românesc nu au lăsat indiferentă nici populaţia acestor aşezări, dimpotrivă, ţăranii de aici au luat parte, direct sau indirect, la toate acestea, aducându- şi uneori chiar obolul de sânge..

În vara anului 1848, cazuri de nesupunere la clacă, produse din cauza întârzierii  “desfiinţării boierescului”, aşa cum promisese guvernul revoluţionar, au avut loc şi în comuna Cioara. Legat de aceste evenimente, istoricul Constantin Corbu arată:”…Cazuri de nesupunere la clacă au fost numeroase în vara anului 1848, cuprinzând toate judeţele…Amintim cu titlu de exemplu localităţile: Cioara, Tătaru şi satele din jurul localităţii Brăila…”.

Printre deputaţii clăcaşi pentru comisia proprietăţii din iulie 1848 au fost aleşi şi Neacşu Bogodarcea din Cioara- Doiceşti şi  Crăciun Stan Lungu din Cioara- Radu Vodă.

Actul Unirii Principatelor de la 1859 a adus în sufletele locuitorilor comunei o nouă rază de speranţă, mai ales că în 1860 s- a aprobat legea de secularizare a averilor mănăstireşti, astfel că moşia mănăstirii Radu Vodă trecea şi ea în proprietatea statului.

Acest act a fost urmat de reforma agrară din anul 1864, când, în ciuda piedicilor de tot felul puse de unele autorităţi şi de către marii proprietari, în Cioara- Doiceşti au fost împroprietăriţi 35 de săteni, iar în Cioara- Radu Vodă- 78 de săteni.

Războiul pentru Independenţa României de la 1877 – 1878 a aprins din nou inimile românilor cu flacăra speranţei că, odată cucerită independenţa ţării, se va îmbunătăţi şi viaţa lor .

Şi din Cioara au plecat oameni la război. Într- un chestionar completat în anul 1909 de preotul Niţă Vasilescu apare menţionat că “10 soldaţi au mers. Un mort în lupte (Vasile Rusen), 5 veterani în viaţă, onoraţi cu deosebire”. Într- un alt document, o schiţă monografică a comunei întocmită de Mihalache Tilihoi, se arată că „…au participat pe front 32 de ostaşi. Un număr de 23 au murit vitejeşte, iar 9 s- au întors la casele lor, fiind onoraţi şi stimaţi ca veterani până la stingerea lor din viaţă…”.

După război, în anul 1878, au fost împroprietăriţi în comună 70 de săteni. Deşi o parte a ţăranilor beneficiaseră de  împroprietăririle ce avuseseră loc, din cauza vieţii grele, a nevoilor multiple, loturile au fost împrăştiate, fărâmiţate, învoielile agricole erau împovărătoare, astfel încât s- au îndesit spre sfârşitul secolului al XIX- lea tulburările, care cuprindeau masa ţăranilor. Ei refuzau să mai muncească pe pământurile marilor proprietari, sau chiar intrau cu forţa pe pământurile acestora, sau ale statului. “Asemenea manifestări au fost, printre alte localităţi, în anul 1899 şi   în localitatea Cioara – Brăila”. Aceste manifestări nu au fost, însă, decât preludiul răscoalei de la 1907.

Autorităţile judeţului Brăila, în frunte cu prefectul Faranga au luat măsuri pentru împiedicarea răscoalei. Cu toate acestea, acţiunile ţăranilor  n- au putut fi oprite.

“Începând cu ziua de 8 martie, în comunele Ianca, Cioara- Radu Vodă şi Viziru de pe domeniile statului, ţăranii erau foarte agitaţi “.

“În ziua de 21 martie stil nou se vorbea în oraş că s- ar fi devastat conacele moşiilor Cioara şi Ianca. La Cioara, domeniu al statului, arendaş era Theodor Mendl”.

“În ziua de 13/25 martie apărură la bariera de sud a oraşului (Brăila) trei sute de ţărani din Cioara şi Viziru, mai înainte “Odaia Vizirului”, cerând să i se rezilieze lui Mendl contractul de arendare şi să li se arendeze lor direct, de către stat, moşiile. Intrarea în oraş le fu interzisă de armată, circa 500 de soldaţi de cavalerie şi infanterie, sub comanda a însuşi comandantul garnizoanei. O delegaţie a ţăranilor primi însă permisiunea să vină la prefectură, care n- avea titular, fostul prefect Faranga demisionând chiar în ziua de 25, iar noul prefect C. Cociaş nefiind încă sosit de la Bucureşti”.

“Primăria aprovizionă cu apă şi pâine pe ţăranii strânşi la barieră. Delegaţia ţăranilor trată cu arendaşul Mendl, care în cele din urmă se angajă în scris să renunţe de la toamnă la arendarea moşiei Cioara, spori de la jumătate la trei cincimi partea pe care urmau să o lucreze pentru ei ţăranii şi renunţă la cărăturile gratuite.”

“Cu tot acest rezultat, ţăranii de la barieră nu voiră să plece. Comandantul trupei ordonă atunci să se facă somaţiile legale. La prima somaţie rândurile cele dintâi îngenuncheară descoperindu- şi capetele. Urmă o a doua somaţie, apoi a treia, însoţită de încărcarea armelor. Abia acum se ridicară încet cei îngenuncheaţi şi porniră încet îndărăt spre casă, urmaţi de toţi ceilalţi. Trupele fură întoarse în cazărmi. Delegaţii ale  ţăranilor veniră şi a doua zi la prefectură, unde fură primiţi, în lipsa prefectului, de director. În ziua de 28 martie stil nou, moşierii şi arendaşii, în număr de 40, întruniţi tot la prefectură, subscriseră, ca şi Mendl,şi că, pe deasupra, renunţă la plocoanele de găini, ouă şi unt, pe care ţăranii trebuiau să le dea în momentul când semnau învoiala pentru pământ cu stăpânul sau arendaşul  moşiei.”

După mărturiile unor bătrâni ai satului, din Cioara au participat la manifestarea de la Brăila, descrisă mai sus, mulţi locuitori, printre care se pot enumera Stan Pană, Ilie Căşaru şi alţii.

În timpul primului război mondial, la 28 noiembrie 1916, când frontul era pe Călmăţui, şcoala din Cioara- Doiceşti (astăzi Şcoala Nr. 1 Bărăganul) precum şi Biserica “Sfânta Treime” au fost  transformate în spital pentru răniţi, iar când frontul s- a fixat pe Siret, şcoala a fost transformată în sediu al comandamentului trupelor germane de ocupaţie.

Populaţia celor două comune, Cioara- Doiceşti şi Cioara- Radu Vodă a avut mult de suferit ca urmare a rechiziţionărilor, scoaterii la muncă forţată şi a abuzurilor de tot felul.

La chemarea ţării de apărare a gliei strămoşeşti, un număr mare de oameni din ambele comune s- au înrolat şi au luat parte la lupte. Numai din Cioara – Doiceşti au fost pe câmpul de luptă 290 de bărbaţi, din care au căzut în lupta cu duşmanul, fiind consideraţi eroi, 90. Printre cei căzuţi la datorie au fost: sublocotenent- învăţător Matei Cecropide, al cărui nume a fost dat după război şcolii din Cioara- Doiceşti, sergenţii Zaharia Stan, Grosu Stan, cap. Baltag Stan, Petrescu Neculai, Mocanu Ion şi alţii, iar dintre veterani: locotenent- colonelul Onojescu Eremia, căpitanul Răducan Aurel, locotenentul Ivănescu Tudor, plutonierii  Giol Spiridon,  Chiţescu Constantin, etc.

În urma războiului, de pe moşiile de pe raza comunelor noastre Corcanul, Ivănuşi, Sterianca, Priscop, s- a expropriat în 1919 o parte, dându- se pământ în suprafaţă de “1867 hectare la 435 de locuitori din Cioara- Doiceşti şi, din proprietatea statului, 1035 hectare de pământ, împroprietărindu- se 236 de locuitori din Cioara- Radu Vodă.”

Tot atunci au primit pământ şi unele instituţii din comună, inclusiv şcolile.

După primul război mondial, cele două aşezări se dezvoltă foarte mult. Dacă înainte, întinderea spre nord a comunei nu cuprindea şi gara C.F.R., care era în câmp, după război s- au construit case către calea ferată şi chiar dincolo de aceasta, satul ajungând astăzi să fie extins  la aproximativ 1 kilometru spre nord.

Tot în perioada dintre cele două războaie mondiale comuna s- a extins cu satele Şerban Răducan (1924) şi Vânători, în prezent desfiinţate.

În anul 1929 Cioara- Doiceşti ajunge la 750 de capi de familie, cu 2060 de suflete, iar Cioara- Radu Vodă la 233 capi de familie, cu 1045 de suflete. Comuna devine cu timpul un centru comercial în care îşi aveau sucursale mulţi proprietari de magazine din Brăila. Se înfiinţează rampe pentru vânzarea cerealelor. În anul 1941, Cioara se situa printre comunele  importante din punct de vedere comercial.

Tot pentru înmagazinarea cerealelor se construiesc mai multe magazii, iar între anii 1940 – 1942 se construieşte silozul cu o capacitate de 4000 tone. De asemenea comuna a devenit un centru de schimburi comerciale (vite, cereale), deci târg important, ceea ce încearcă să devină şi astăzi.

Toate acestea au avut loc şi datorită unor căi de comunicaţie importante. Calea ferată Făurei – Constanţa (cu staţia Cioara, pentru comuna noastră) fusese dată în folosinţă la 21 noiembrie 1886, iar “şoseaua Brăila – Călăraşi , clasificată ca atare la 5 octombrie 1868, pietruită din 1904 de la Brăila până Cioara.”

La acestea se adaugă şi “primul oficiu poştal înfiinţat în judeţ, la Bărăganul, în anul 1893.


View Larger Map

1 COMMENT
  1. Tabarac Mihai

    Am fost nascut intr-o zi de 29 febr.1948 in aceasta localitate.Am plecat in lume la scoli in anul 1962 si de atunci am fost numai in trecere de cateva ori.Casa in care am copilarit o vad de sus datorita aplicatiei Google harti,dar nustiu cand sa-mi fac timp sa ma mai plimb pe ulitile (asa se numeau atunci strazile) localitatii natale.

LEAVE YOUR COMMENT

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to Top