Braila pe bune – Istoria Brailei, Evenimente Braila, Personalitati brailene, Cultura
290 Views

Cum a fost salvata Manastirea Putna, datorita actiunii temerare a maiorului Ion Toba

Cum a fost salvata Manastirea Putna, datorita actiunii temerare a maiorului Ion Toba

Cum a fost salvata Manastirea Putna, datorita actiunii temerare a maiorului Ion Toba, zis „Hatmanul”.

După 18 ani de lagăr şi temniţă, el însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…

Căpitanul Ion Toba, poreclit si “Hatmanul” nascut la Zavoaia, Braila, in 1903, a fost unul dintre cei mai remarcabili ofiteri ai armatei romane, care si-a slujit cu credinta tara. Singurul sau inamic a ramas mereu comunismul, impotriva caruia a luptat chiar si dupa razboi.

In iulie 1940, soldatii rusi muta bornele noii frontiere si incearca sa ocupe cu forta Manastirea Putna, care era situata la 12 kilometri de noua granita. Dar pentru a reda mai bine cursul evenimentelor din acea zi de 6 iulie 1940, iata ca am descoperit un fragment din jurnalul sau militar.

6 iulie, ora 3 dimineata: Dupa inapoierea tuturor patrulelor, detasamentul meu se pune in mars fortat spre pozitia ordonata, cale de 34 de kilometri. Dupa 3 ore, la 6.30, sosim in gura Putnei. Sat de germani pur, sarac (…) Painea nu a ajuns, asa ca ofiterii au mancat mamaliga cu friptura la ceaun. Ordin special: Vor opri prin toate mijloacele orice fel de progres al inamicului peste linia de demarcatie. Ora 20.00: Primesc stirea ca satul Putna si manastirea, cu mormantul lui Stefan cel Mare, au fost invadate de trupe rosii, impanate cu agitatori. Ora 20.15: Ordon mars-galop spre Putna, sub comanda mea, avand in avangarda plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unitatii si, in mars fortat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflata sub ordinele mele. Comandantul companiei, capitanul Vladeanu, calare, este alaturi de mine. Ora 21.10: Ajungem la Manastirea Putna. Se procedeaza la recunoastere apoi la curatirea terenului. Se elibereaza fortat satul si manastirea, suspectii sunt arestati, elementele trupelor rosii sunt dezarmate si aruncate peste linia de demarcatie. Se instaleaza o unitate pentru paza sfantului mormant al lui Stefan cel Mare, ca si a odoarelor manastirii. Iau contact cu staretul, apoi vizitam locasul si palatul manastiresc… Ora 22.15: Sosesc stafelele de la toate patrulele, care raporteaza ca linia de demarcatie a fost restabilita… 7 iulie 1940: Se da din nou, in primire, granicerilor romani, frontiera. Pentru mai multa siguranta, toate odoarele si tezaurul manastirii, inestimabile valori istorice, s-au imbarcat in doua camioane si le-am expediat la Cozia, in Valcea“…

Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai.

Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel: „Ne‑am întors din drum spre ţară/ Să luptăm şi‑n munţii Crâm/ Şi să ducem sfânt stindardul/ Până‑n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să luptăm cu dârzi duşmani,/ Le‑am îndeplinit cu cinste/ Şi prin munţi, la partizani.// Pentru Cruce, Neam şi Tronul/ Vom despica mări şi zări,/ Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască Escadronul/ Care‑a dat atâţi Eroi,/ Să trăiască şi «Hatmanul» –/ Cel mai mândru dintre noi.“

Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb.

Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania. Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair lui cuvântul: „Dar ce aud nu mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.

Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi orba despre vreo afiliere legionară. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie.

Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa. Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.

Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic. Nu se va întoarce în ţara decât în 1955. Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia, beneficiază de o pensie infimă, după 18 ani de lagăr şi temniţă? El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…

Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia.

Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat.

Sursa: Christian Adventure

Comentarii

Alte articole

Back to Top