EMIGRAȚIA GREACĂ 1830‐1950 - Istorie
Braila pe bune – Istoria Brailei, Evenimente Braila, Personalitati brailene, Cultura
835 Views

Emigratia greaca 1830-1950

Emigratia greaca 1830-1950:

Tratatul de la Adrianopol încheia războiul ruso‐turc (1828‐1829) şi punea capăt administrației otomane din Brăila. Articolul V conținea prevederi speciale pentru Moldovaşi Țara Românească şi stabilea, pe lângă revenirea la Țara Românească a cetăților turceşti de pe malul stâng al Dunării, şi hotarul cu Imperiul Otoman, talvegul Dunării.

Sub raport economic, desființarea monopolului otoman asupra produselor româneşti prin liberalizarea comerțului pe Dunăre şi pe Marea Neagră a însemnat pentru Brăila momentul de cotitură care avea să‐i aducă, în scurtă vreme, recunoaşterea de cel mai mare şi important port dunărean al țării, rival de temut pentru vecinul Galați şi pentru mai îndepărtata Odessa.

Cadrul natural mai mult decât favorabil, măsurile întreprinse de autoritățile centrale şi locale pentru modernizarea oraşului şi îmbunătățirea traficului naval, facilitățile introduse, sunt câteva dintre premisele pentru atragerea unor valuri succesive de emigranți, interesați de obținerea unui profit rapid şi substanțial.

Înainte de 1828 populația era estimată între 30000 – 40000 de locuitori, după unii cercetători este posibil ca cifrele să fie exagerate, iar în catagrafia întocmită de serdarul Tăut în 1828, după retragerea armatei turceşti, au fost înscrişi 591 capi de familie. Şi în acest caz se vorbeşte de o exagerare, în minus, părerile acceptate fiind că populația Brăilei nu atingea cifra de 3500 de suflete.

Patru ani mai târziu, se ajunge la 4045, iar în 1834 la 6000. O statistică din 1838 arată că în structura populației, după elementul românesc majoritar, etnicii greci ocupau locul al doilea.

La sfârşitul secolului al XIX‐lea doar o treime din populație era autohtonă, restul era constituită din români veniți din alte regiuni ale țării, în special Buzău, Vrancea şi Transilvania, din greci, evrei, ruşi lipoveni, turci, austrieci, germani, italieni, francezi, englezi, sârbi, elvețieni şi chiar belgieni.

Cauzele sosirii masive a populației de origine greacă sunt nu numai de natură economică ci şi politică, de multe ori politicul jucând rolul principal. În perioadele de confruntare cu autoritățile otomane fenomenul imigraționist se intensifică, familii întregi plecau în alte zone căutând acea stabilitate care le putea oferi un cămin liniştit, dar şi un mediu prielnic afacerilor. De aceea, în rândul lor se regăsesc nu numai cei veniți în căutarea unui loc unde banul se putea obține uşor, ci şi familii înstărite în țara de origine, nevoite să‐şi lichideze afacerile, hotărâte să o ia de la capăt acolo unde confortul politic şi mai puțina agitație socială le‐ar fi permis dezvoltarea tihnită a propriei bunăstări.

În această ecuație intervin şi tendințele de cuplare a bazinului Mării Negre şi a Dunării la rutele comerciale ale Mediteranei. Liniile de navigație din Egeea şi Mediterana, legate de casele de comerț din Constantinopol şiOdessa, se extind spre Sulina, Tulcea, Galați şiBrăila. De aici, multe companii îşi mută sediul principal în vestul Europei, în special în Marsilia şi în Londra, nume precum Draculis, Negropontes sau Embiricos fiind întâlnite în tot acest spațiu, către sfârşitul secolului al XIX‐lea.

Drumurile comerciale, companiile de navigație, cei mai importanți armatori din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea şi prima treime a secolului al XX‐lea, proveniți din spațiul elen, sunt subiect de studiu pentru Gelina Harlaftis. Printre firmele analizate se află şi cele ale familiei Embiricos, originară dinAndros, ramificațiile ei regăsindu‐se în trecutul modern al Brăilei.

Brăila, un oraş tânăr, aflat într‐un proces de înnoire, cu pretenții de a‐şi armoniza prezentul şi viitorul cu valorile civilizației Europei Apusene, la început de expansiune economică, era cadrul propice pentru ca într‐un timp relativ scurt să devii factorul decident pentru destinele acestuia.

Cei care s‐au preocupat de fenomenul emigrației greceşti în porturile dunărene au constatat că mulți dintre grecii stabiliți la Brăila, individual sau familii întregi, proveneau din Insulele Ionice – Corfu, Paxos, Levcada, Ithaca, Kefalonia, Zante şi Cythera.

Plecau din locurile natale fie direct spre Brăila, fie soseau aici după o experiență trăită în altă parte ‐ Odessa, Burgas, Constanța, Tulcea ş.a. O catagrafie realizată în 1837 şi publicată de Ion Vîrtosu în Analele Brăilei (nr.2‐3, 1939) relevă faptul că dintre străinii aşezați la Brăila până în acel an, majoritatea erau greci, iar printre ocupațiile acestora, negustoria cu cereale şi articole alimentare figura la loc de frunte. Erau prezenți în număr semnificativ şi marinarii.

Ca urmare a importanței comerțului în viața cetății, negustorii hotărăsc în 1838 înființarea unei structuri care să‐i reprezinte în fața autorităților, Deputăția mercantilă. Parcurgerea listei cu semnături de pe memoriul adresat conducerii Țării Româneşti evidențiază faptul că mai mult de jumătate dintre petenți sunt greci.

Printre comercianții de frunte ai oraşului de la acea vreme se numărau P. Rubinis, M. Verinis, M. Baltaridis, Ghiorghios Botzaris, Nicolaos Anastiotis, frații Diamantidis, Nicolaos Katelis, Alexandros Pavlidis, Ioannis Lichiardopoulos.

La 2 iulie 1838 Adunarea Sfatului Administrativ Extraordinar a Țării Româneşti recunoştea prin lege dreptul comercianților din Brăila de a‐şi avea propriul organism de reprezentare, legea fiind întărită de domnitor la 27 august acelaşi an. Ca urmare, la 15 octombrie 1838 a fost aleasă prima deputăție mercantilă a Brăilei, numele celor mandatați de negustori fiind Constantin Hepites, M. Baltaridis5, Ion Minovici, Ioannis Faranga şi Sali Aga.

Tot prin inițiativă negustorească, pentru eficientizarea operațiunilor comerciale, s‐a înființat prima instituție financiară laBrăila, Banca Filemborică. A pornit cu un capital de 10000 ducați olandezi, sumă transformată în acțiuni cu valoare de 50 de ducați fiecare. Funcționarea băncii comerciale era asigurată de o Epitropie compusă din 5 membri, Nicolaos Armelinos, Hristoforos Petalas şi Dionisios Karusso în calitate de membri activi, Ioannis Faranga şi Anastasios Armelinos ca supleanți.

În paralel cu intensificarea traficului naval şi creşterea activității comerciale s‐a dezvoltat şi oraşul, raportul de determinare reciprocă fiind evident. Etnicii greci, în funcție de ocupații şi de meseriile practicate, s‐au aşezat compact: armatorii şi marii comercianți locuiau în perimetrul Piața Poligon ‐ str. Grădinii Publice, str. Belvedere ‐ str. Fortificației, Vadul Schelei, marinarii comasându‐se în aşa numitul cartier Carachiu (sau Carachioi), situat între str. Călăraşilor, str. Pensionatului şi b‐dul Al. I. Cuza.

Cu timpul, alte străzi şi zone au fost preferate de comercianți de mai mare sau mai mică importanță, cum a fost şi partea de oraş cuprinsă între str. Călăraşi, str. Vapoarelor, str. Împărat Traian, un perimetru în care s‐au construit Biserica Greacă cu hramul Buna Vestire (pe lângă biserică funcționa Comunitatea Elenă din Brăila), Pensionatul Penetis pentru ajutorarea fetelor cu stare materială modestă şi Şcoala Greacă de Băieți. Numele străzii, Rubinelor, pe care se află aceste obiective, aminteşte de Panaiot Rubinis, personaj implicat atât în activități comerciale cât şi în cele culturale. Biserica Bunavestire, str. Călăraşi Şcoala Greacă, str. Rubinelor colț cu str. Rubinelor.

Urmărind planul Brăilei vom observa că primele generații deemigranți stabiliți la Brăila şi‐au ales ca zone de locuit pe cele situate înapropierea portului, dotat în timp cu toate utilitățile necesare: docuri,siloz de cereale, magazii de depozitare a mărfurilor, birouri, s.a. Tot în raza portului se aflau şi marile agenții de navigație, autohtone şi străine.

Exploatarea potențialului agricol a condus la specializarea Brăilei în domeniul exportului de cereale, iar acest tip de operațiuni comerciale i‐au asigurat un loc de necontestat, renumele de cel mai mare port al țării fiind, către ultimul sfert al secolului al XIX‐lea, o realitate economică.

În 1862, în registrul Căpităniei portului Brăila sunt înregistrate, printre altele, un număr de 6 nave cu proprietari de etnie greacă, alături de numele căpitanilor şi de cel al vasului: Teohari Grigoriadi, vasul Evanghel, căpitan G.G. Totolos, Teohari Grigoriadi, bricul Zeimis, căpitan Marco Musuri, H. Serghie, bricul Sf. Sofia, căpitan Peft. H. Panaiot, Anton Dedoros, bricul Constantin şi Elena, căpitan G.G. Goros, Teodori Diamandolo, vasul Sf. Dumitru, căpitan Nicolo Chioco, Vasile Maropolo, bricul Eftihia, căpitan Andrea Anemojoni.

În 1887, firmele semnificative implicate în marele comerț cu cereale erau deținute de L. Chrissoveloni fii & Cie, L. Lambrinidi & Cie, C. Nicolaidis, N. Pavlidis, G.D. Faranga, T. Stavraki, Temistocle Dimitriadi, P. Violatos, AE. Eustatiadi. Până la primul război mondial acestora li se adaugă Aftalion I.S. & Co, Cavadia Stavru, Calantzis P., Embiricos & Co, Negropontes I, Neofitos Gh., Padimatopol D., Tzouclos & Lescos.

Principalii proprietari de vase comerciale erau M.Z. Chrissoveloni Freres, Fotinos Frangopoulos şi Embiricos A. Mai târziu li se alătură S. Cavadia, St. Paulopol, Frații Valerianos, J.M. Matzoukis, Gh. Portolo şi Troianos Brothers.

În afară de ocuparea celor mai bune poziții în comerț, grecii au fost interesați şi de industrializarea cerealelor. La jumătatea secolului al XIX‐lea înființaseră mici întreprinderi de măcinat grâu şi produs pâine, statistica industriilor din acest oraş realizată la 1863 consemnând 5 stabilimente de acest fel, în proprietate greacă: Fabrica de pâine Tudorache Cantachide, construită în 1859, moară cu 4 pietre, 16 cai şi un cuptor cu horn, 12 lucrători; Fabrica de pâine Cosma Mihail Chiprioti, construită în 1858, moară cu 4 pietre, 12 cai şi un cuptor cu horn, 14 lucrători; Fabrica de pâine Nicoli Paplomata Atanasiu, construită în 1840, moară cu 3 pietre, 6 cai, un cuptor cu horn, 5 lucrători;

Fabrica de pâine Panait Dendrino, construită în 1832, moară cu o piatră, 6 cai, un cuptor cu horn, 7 lucrători; Fabrica de pâine Stavri Papadopolu, construită în 1854, moară cu 3 pietre, 17 cai, un cuptor cu horn, 13 lucrători. În 1882 erau raportate 7 brutării deținute de greci: Haralambie Mavrochefalo, str. Călăraşi; Nicoli Galiatzatos, str. Frumoasă; Panaghi Melos, str. Galați 59; Dionisie Valeriano, str. Galați 46; Dumitru Galiatzatos, str. Galați 10; Stamate Paxino, str. Lipovenilor 18; Spiru Halichea, Bulevardul Cuza 152.

Tot grecii au fost promotorii construcțiilor de mori grandioase: moara Galiatzatos, amplasată pe strada Roşiori, dispărută astăzi, moara Violatos, ridicată pe malul Dunării pentru a nu cheltui bani de prisos cu transportul grânelor pe calea ferată ‐ era la data dării ei în funcțiune cea mai mare unitate de profil din sud‐estul Europei;

Moara Lykiardopol

Moara Lykiardopol

Moara Lykiardopol, construită în apropierea docurilor, apărută ceva mai târziu decât suratele ei (1912), dotată cu cea mai bună tehnologie austriacă şi germană de la acea vreme, prevăzută cu o capacitate mai mare de prelucrare – avea o forță motrice de 1350 CP care îi permitea să prelucreze 24 vagoane de făină în 24 de ore, premise pentru a o clasa prima între rivale.

Pe lângă marile unități de morărit şi micile brutării sau cuptoare de pâine, întreprinzătorii greci s‐au implicat şi în prelucrarea superioară a materiei prime pe care le‐o oferea Bărăganul, dezvoltând fabrici de paste făinoase şi biscuiți. Unul dintre cele mai bune exemple este întreprinderea Melissaratos – Fabrica cu Aburi de Paste Făinoase, Brăila str. Ştefan cel Mare nr. 219, Frați Melisarato, Fidea albă Nr 0, cum suna marca inscripționată pe unul dintre ambalajele produselor. De altfel, la expoziția de agricultură şi vite organizată laBrăilaîn anul 1903, luna octombrie, produsele Melissaratos au fost distinse cu medalia de aur. În afară de aceasta, funcționau fabrica de paste făinoase Ambatis, precum şi o fabrică de biscuiți, Mercur, iar printre acționari se aflau cei din familia Lykiardopol, Polydor şi Basil. Tot familia Lykiardopol, prin Polydor şi Eros, cei doi gemeni, a avut inițiativa construirii fabricii de biscuiți Ancora, amplasată pe bulevardul Al. I. Cuza.

Din raportul privind industriile care funcționau pe raza oraşului în 1912, înaintat de Poliția oraşului către Prefectură, în care erau trecute denumirea întreprinderii, adresa acesteia şi numele proprietarului, rezultă că grecii dețineau 3 fabrici de făină ‐ Fabrica de făină Frații Galiatzatos, str. Roşiori 349, Fabrica de făină V. A. Serafides, Vatra Veche, Fabrica de făină Gabriel F. Violatos, portul Brăila, 2 fabrici de paste făinoase

‐ Fabrica de paste făinoase Apostol Melisaratos, str. Ştefan cel Mare 233;

-Fabrica de macaroane şi paste făinoase Iosif Ambatis, portul Brăila şi Fabrica de rahat D.C Panagacos din portul Brăila.

După prima conflagrație mondială, grecii dinBrăilaau continuat să joace un rol important în dezvoltarea economică a oraşului, chiar dacă operațiunile comerciale cu cereale nu aveau să se mai ridice vreodată la nivelul antebelic.

Cauzele au fost multiple, a contat în primul rând micşorarea producției determinată, în parte, de reforma agrară ‐ marile suprafețe de teren fuseseră supuse unui proces de fărâmițare. S‐au adăugat scăderea interesului european pentru acest tip de produs provenit din România, considerat prea scump, şi concurența căilor ferate ‐ transportul terestru asigura expedierea mult mai rapidă a mărfurilor, diminua riscul de perisabilitate.

În consecință, o parte dintre marile firme care operau la Brăila, fie s‐au retras din afacerile cu cereale, cum a fost cazul Embiricos, fie şi‐au lărgit domeniul de activitate, ca în cazul familiei Galiatzatos, interesată de prelucrarea superioară a lemnului, mai ales că la Brăila funcționau mai multe fabrici de cherestea. Apar alte societăți comerciale, nume noi sunt înscrise la Camera de Comerț şi Industrie Brăila, iar cele de succes au rămas şi astăzi în memoria localnicilor. În prim planul comerțului cu cereale vin Telemac Prosalentis, Evanghele Barzuca şi Theodor Lykiardopol.

În industrie continuă ascensiunea lui Spiru Lykiardopol, apar fabrici noi, în fapt ateliere al căror obiect de activitate era producerea şi comercializarea „de covoare persiene”: Buhara, proprietate a lui Danielide Ulysse şi Arta Persiană, societate deținută de asociații Petro şi Telemachos Canelis. În anuare este consemnată fabrica de mobile Titanic de pe strada Mărfurilor nr. 7 a lui Iani M. Galiatzatos – producea saloane, dormitoare, sufragerii, birouri. G. Th. Harvalias avea cea mai mare firmă de coloniale, iar produsele de lux ale brutăriei şi franzelăriei lui Apostol Ambatis, cele ale lui V. Tzacarianos, înghețata şi prăjiturile lui Papacanaris, migălite cu ingrediente aduse de la „patrida”, încă mai trezesc nostalgii.

În privința societăților de navigație sunt remarcate: Societatea Anonimă Română M.G. Kyriakides (M.G. Kyriakides Limited), agenție de vapoare, armament şi aprovizionare vapoare, administrator delegat C.C. Georgiades ‐ printre membrii Consiliului de administrație se afla Constantin Hiott, Theodoridi SAR care avea doar 11 lucrători şi cea a lui George I. Chelaiditi. Nici armatorii nu mai sunt cei de altădată, doar firmele lui Spiru Dimitriu & Ghenciu, cu 70 de lucrători şi o adevărată flotă comercială ‐ 8 şlepuri, 40 de ceamuri, 6 remorchere, şi cea a lui Th.

Sf. Levendi, cu 15 lucrători, amintesc de vremea când tranzacțiile comerciale prin portul Brăila reprezentau, din punct de vedere valoric, 80 % din comerțul exterior al României. Alexandru Hiott, Constantin Hiott, M. Margulis, G. Stathetos, Grigore A. Sthatos, N. Vretos, Gh. Fidelis, O. Aninos, S. Costide şi S. Perfetto, numele difuzate acum pe piața transportatorilor, nu aveau anvergura şi nu puteau emite pretențiile antecesorilor, societățile lor angajau doar unul până la trei lucrători. Poate şi de aici glumița, mult gustată înBrăilainterbelică, potrivit căreia fiecare grec posesor de bărcuță avea pretenția să i se spună armator.

În timpul marii crize economice, industria morăritului a suferit un declin serios. Rapoartele autorităților locale indicau faptul că, dacă altădată aceasta producea continuu pentru satisfacerea cererii interne şi a piețelor din Orient, acum avea practic porțile închise. În această perioadă moara şi fabrica de paste făinoase Ambatis de pe str. Danubiului au ars din temelii, iar moara Violatos a intrat în regres ‐ la începutul anilor 40 firma Moştenitorii Violatos intră în procedură de faliment, administrația fiind supravegheată de Judecătorul Sindic.

La jumătatea deceniului al treilea al secolului, o parte din operațiunile financiar‐bancare erau controlate de greci prin Banca Chrissoveloni şi Banca eleno‐română, unități care îşi disputau întâietatea cu celelalte bănci comerciale existente în oraş.

Dările de seamă ale Administrației Docurilor, statisticile întocmite pe baza registrelor Căpităniei portului Brăila, presa vremii, toate analizate atent vorbesc despre o scădere considerabilă a activității portuare față de ceea ce se înregistra la sfârşitul primului deceniu al secolului al XX‐lea. Un declin constant din care Brăila nu avea să‐şi mai revină. Era ca un fel de prevestire despre vremurile ce aveau să se abată după terminarea celui de‐al doilea război mondial.

Schimbările petrecute în societatea românească după 1944, noua legislație restrictivă, interzicerea dreptului de proprietate privată, obligativitatea de opțiune între cetățenia română şi cea din țara de origine, au determinat pe foarte mulți din comunitățile etnice din Brăila, în special pe greci, să‐şi părăsească patria de adopție. O adevărată dramă în care au fost implicate familii întregi, nevoite ca şi înaintaşii să renunțe la agoniseală şi să plece spre necunoscut.

Fenomenul se inversa. Cei mai mulți reprezentau generații născute şi educate pe pământ românesc, mulți proveneau din căsătorii mixte, Grecia era doar țara unde se născuseră străbunii, unde puteai să‐ți vizitezi rudele în vacanță, era nostalgia şi parfumul trecutului din povestirile bunicii, însă acasă era aici. Realitățile politice din Grecia, greutățile economice din această țară ‐ trecuse printr‐un război civil, iar acum încerca să‐şi aline rănile ‐ au fost factori determinanți pentru refugiați să‐şi caute un alt loc de rezidență. Patria de origine reprezenta doar o escală în drumul lor spre Europa de Vest, Statele Unite, Canada sau îndepărtatele Australia şi Noua Zeelandă.

Piesa cu substrat ideologic nu‐şi trăsese cortina. După 1949, pe măsură ce urmaşii vechilor emigranți părăseau Brăila, aici sosea o nouă categorie de refugiați din Grecia, cei politici, nevoiți să ia calea pribegiei. Actori într‐o regie absurdă, priviți cu suspiciune de conaționalii rămaşi, cu îngăduință vecină cu indiferența de către majoritarii români, cu greu aveau să‐şi croiască un destin pe pământ străin, purtând povara buletinului roşu „apatrid”. Legal, situația acestora s‐a clarificat abia în anii optzeci, amnistia introdusă de autoritățile greceşti pentru evenimentele din timpul războiului civil permițându‐le reîntoarcerea în țară.

sursa: Muzeul Brailei

Comentarii

LEAVE YOUR COMMENT

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Alte articole

Back to Top