Braila si revolutia de la 1848

Braila si revolutia de la 1848

Oras cu o masa numeroasa de negustori si meseriasi, Braila a imbratisat cu caldura cauza revolutiei de la 1848. Masurile de ordin economic preconizate de revolutionari, masuri ce urmareau tocmai dezvoltarea industriei si comertului, ca si masurile de ordin social le-au atras de la inceput simpatiile brailenilor, atat ale negustorimii mici si mijlocii, cit si ale carturarilor.

Inca inainte de a izbucni, in iunie, revolutia in Tara Romaneasca, Braila a avut prilejul sa ia contact cu cativa din revolutionarii de seama moldoveni. Se stie ca dupa arestarea chiar de la inceput, de catre Mihail Sturdza, a revolutionarilor din Iasi, unii dintre acestia au fost trimisi la Galati, pentru ca, de acolo, sa fie trecuti peste Dunare, in Turcia. Printre cei trimisi era si Alexandru Cuza, viitorul domn. Sotia lui, Elena, nascuta Rosetti-Solesti, izbuti insa, prin mijlocirea consulului englez din Galati, Cuningham, sa cumpere pe marinarii greci care urmau sa duca barca cu revolutionarii exilati peste Dunare. Si astfel, in loc sa se indrepte spre Macin, cum trebuia, ei pornira in susul apei spre Braila. O data ajunsi in portul muntean, revolutionarii obtinura pasapoarte• austriace si unii dintre ei, printre care Cuza, trecura in Transilvania.

Dintre braileni, gasim in primele randuri ale adeptilor revolutiei pe profesori. Citam astfel pe „loan Maxim”,, viitorul autor, impreuna cu Laurian, al faimosului dictionar latinizant al limbii romane, publicat de Academie. Era apoi N. Nenovici, care a ocupat, de la 27 iunie, postul de comisar de propaganda in judetul Braila, plasa Baltii, in timp ce in cealalta plasa era loan Rotescu, iar in oras Alexandru Manu3. Un alt profesor revolutionar a fost Constantin Zamani, un al patrulea Lupu, un al cincilea Dumitru Pizu. Profesorilor li s-au adaugat preotii: un popa Nicolai si popa Stan, amandoi din oras, apoi popa Andrei din Bertesti, popa Nicolai din Vadul Seicii si popa Marin din Viziru. Un contingent insemnat de revolutionari l-au dat romanii transilvaneni stabiliti la Braila. Din aceasta categorie fac parte cei doi comisari de propaganda, Rotescu si Manu, amintiti mai sus, doctorul Nicolau, „sudit austriac”, „fost doctor de judet”, profesorul Lupu, pomenit mai inainte, un „Gheorghe Ciobanoglu” si el „sudit austriac”, cu „casa si pravalie” la Braila, desigur din mocani, apoi Nicolae Petrovici si Pavel Petrovici, primul „fara profesie”, celalalt „zidar”, ambii fara avere, in sfarsit un Nicolae Dusca. Acesti opt transilvaneni reprezinta 21,6% din totalul celor 37 de braileni care au fost notati de catre autoritati, dupa reprimarea revolutiei, ca fiind agentii marcanti ai ei. Iar daca ne marginim numai la prima categorie, de 21 de persoane, cuprinzand, dupa aprecierea patimasa si incomprehensiva a reactiunii, „fete ce au fost cei dintai demagogi ai revolutiei”, atunci cei sase transilvaneni inclusi in aceasta prima categorie dau un procent de 28,6%. Tot din prima categorie face parte si conducatorul bulgarilor in miscarile din 1841 si 1843, Vasile Vilkov, care acum isi zice, cu numele romanizat, „Vasile Vilcu” si apare ca „sudit rusesc” si avand „case” in oras”.

Despre alti revolutionari braileni aflam din scrisoarea; pe care, la 6 septembrie stil vechi 1848, profesorul N. Nenovici o trimite din Bucuresti lui Dimitrie Golescu, administratorul judetului Braila. „Arata – ii scrie el intre altele – amicilor Racoviceanu, Berlescu, Masim, Zamani, si ceilalti, imbratisarile-mi fraterne”; daca Masim (Maxim!) si Zamani ne erau cunoscuti, ei facand parte din grupul de profesori, Racoviceanu si Berlescu apar acum pentru prima oara, si anume in fruntea prietenilor lui Nenovici si Golescu.

La 20 iunie stil vechi a avut loc in piata Sf. Arhangheli din Braila, sarbatorirea constitutiei ce fusese proclamata cu unsprezece zile mai inainte la Izlaz si cu noua zile inainte la Bucuresti. Au participat circa 4 000 de oameni, deci majoritatea barbatilor din oras, precum si „doua cete” de dorobanti din plasile Vadeni si Balta. S-a citit cu glas tare, de pe tribuna ridicata in piata si impodobita cu noile drapele tricolore, toate articolele constitutiei si fiecare articol era insotit de strigate puternice de „ura”. Sunau clopotele bisericilor din tot orasul,, iar salupa canoniera si „corabia orasului” punctau ceremonia prin 101 lovituri de tun. Drapelele au fost fixate apoi la diferitele institutii publice; seara, intreg orasul a fost luminat, iar muzica a cantat in piata.

O a doua manifestatie a avut loc la 20 iulie, dupa o luna, cand opozitia, reprezentata de unii negustori mari, in special greci, a incercat, in doua randuri, sa risipeasca multimea care cerea schimbarea maghistratului ce frana revolutia; incercarea n-a reusit insa.

Actiunea de reprimare a revolutiei, ceruta insistent si, la urma, chiar amenintator de catre guvernul tarist, a determinat guvernul turcesc sa trimita ostile sale spre a ocupa Tara Romaneasca. Daca Dimitrie Golescu, administratorul judetului, n-a putut impiedica intrarea – la 31 august stil vechi – a trupelor turcesti in Braila – intrare pe care o anunta de altfel, in ajun, ministrului de interne – a tinut totusi sa protesteze in chip formal impotriva ei. „Cu mirare – scrie el comandantului otoman – vazand ca o putere armata trece frontiera teritoriului roman” fara a arata guvernului „scopul cu care intra”, „ca sef al districtului Braila si in numele acestei portii a poporului roman. . ., sunt dator a protesta pentru aceasta noua invazie, cu atat mai mult ca Locotenenta Princiara este recunoscuta de Comisarul Extraordinar al inaltei Porti, Escelenta Sa Suleiman Pasa”. Dupa acest protest ferm, in care tonul il da termenul „invazie”, Golescu adauga totusi diplomaticeste, spre a salva ce se mai putea salva si a pastra un punct de legatura cu turcii, ca e incredintat cum ca Rifat are „intentiile cele mai bune”; in consecinta, armata acestuia va fi „privita ca prietena si protectrita a sfintelor noastre drepturi si astfel fiind – incheie Golescu – voi ingriji ca trupele sa gaseasca cu inlesnire toate trebuincioasele”. Atitudinea lui Golescu a fost cunoscuta imediat in capitala. La 6 septembrie 1848, prietenul sau N. Nenovici ii scria din Bucuresti: „Protestul dumitale a facut mare impresie; toti in Bucuresti lauda fapta dumitale”. Desigur, o rezistenta armata s-ar fi putut incerca chiar daca armamentul nostru nu era comparabil aceluia cu care fusese inzestrata ostirea otomana; dar pentru aceasta ar fi trebuit sa se faca apel la mase, la taranime si taranimea s-ar fi ridicat cu siguranta daca ar fi avut sa-si apere pamantul. Din nefericire, rezervarea problemei agrare se tot amanase si „comisia proprietatii” care urma sa prezinte proiectul de improprietarire a taranilor fusese dizolvata, spre marea surprindere si mahnire a acestora, la 19/31 august, asadar cu douasprezece zile inainte de a se produce „invazia” turceasca, intr-o asemenea situatie, cu o taranime dezamagita, e explicabil de ce nu s-a facut apel la mase, de ce nu se va incerca o rezistenta nici fata de armata care patrundea pe la Giurgiu, si nici macar in ultima instanta, pe linia Oltului, de catre Magheru.

Dupa inabusirea revolutiei si instalarea caimacamiei reactionare prezidate de Constantin Cantacuzino, se institui in fiecare judet o comisie insarcinata a stabili catagrafia celor amestecati in revolutie. La Braila, comisia era alcatuita din „Paraschiva Gheorghe, Pitar Vrabiescu, I. Faranga si A. Xanto”, tuspatru din mahalaua Bisericii Vechi. Ea intocmeste catagrafia respectiva, cuprinzand 36 de persoane, impartite, asa cum am aratat, in trei categorii, dupa gradul „vinovatiei”, in fruntea celor din prima categorie se afla „Dimitrie Marinescu, pamantean, fost amploiat”, fara avere, si care, „dupa stiinta luata, ar fi fugit peste granita, in Moldova”. Ultimul din a treia categorie este „C. Racoviceanu, pamantean, inginer, n-are stare; sa afla in Bucuresti”.

Fiind un centru insemnat, cu o populatie numeroasa si amestecata, in care urma se putea pierde mai usor» la Braila se refugiaza unul din revolutionarii fruntasi din judetul Ramnicul Sarat, anume Costache Zamfirescu; el fusese, in timpul revolutiei, subcarmuitor in plasa Marginea de Sus. Cand se stabileste de catre reactiune, la 22 octombrie 1848, lista revolutionarilor din amintitul judet, se specifica la Zamfirescu „se vede fugit la Braila”. Trupele turcesti raman la Braila mai bine de un an. La 18/30 ianuarie 1849, stirile din izvor frantuzesc aratau ca la Galati si la Braila, garnizoanele respective urmau sa fie reduse de la un regiment la cate un batalion. Totusi, la 18/30 martie, stiri din acelasi izvor vorbeau de 4000-5000 oameni pe care Poarta ii trimite in aceste doua porturi. Pe Dunare, patrula flotila turca, alcatuita din trei salupe canoniere. In sfarsit, la 13/25 octombrie 1849, se anunta ca, potrivit unei scrisori primite de la Galati, garnizoanele turcesti din acest oras si din Braila au trecut indarat Dunarea, pe malul drept.

sursa: sospatrimoniulculturalbrailean.org