Structura orasului Braila in epoca moderna

Cucerirea Brailei otomane in 1828 de catre armata rusa si cedarea catre Tara Romaneasca in 1829 a schimbat destinul acestei localitati. Parasit de patru cincimi din populatia sa, autoritatile romanesti au cautat sa dezvolte orasul port, incluzandu-l in planurile de dezvoltare ale Principatului.

Localitatea otomana se intindea pana la Bulevardul A. I. Cuza de astazi, santul colector aflandu-se pe Strada Unirii, paralela cu  bulevardul. Se poate aprecia ca planul orasului semana cu o plasa de paianjen, dintr-o piata centrala (Piata Sf. Arhangheli) plecau trei strazi radiante (denumite atunci Silistrei, Kiseleff si Iasi) la care se vor adauga ulterior alte doua (Sf. Constantin si Sf. Gheorghe), ele pornind insa de la bulevardul Cuza, care se intersectau cu alte strazi in forma de arc concentric.

Localitatea era marginita de un sant iar accesul se afla pe la cele cinci bariere corespunzatoare strazilor radiante consemnate mai sus. Rolul barierelor era fiscal, aici platindu-se diverse taxe, mai cu seama vama in perioada functionarii regimului de porto franco.

Populatia orasului Braila a crescut in mod constant pana la Primul Razboi Mondial, numerosi oameni fiind atrasi de oportunitatile de afaceri, munca din port, terenul ieftin (la un moment dat), etc. Orasul vechi (otoman) constituia zona de afaceri si spatiul de rezidenta al elitei, preturile terenurilor fiind mai scumpe. Categoriile sociale medii si inferioare locuiau in partea noua a localitatii, aflata dincolo de Bulevardele Cuza si Carol. Braila s-a extins prin adaugarea unor noi strazi concentrice.

O prima extindere s-a realizat in 1841 prin includerea unui „fobourg” prezent in planul din 1834 in partea din stanga. Cu toate solicitarile noilor veniti in oras, abia in 1859 s-au scos noi loturi de case la vanzare, limita localitatii ajungand pana la actuala strada Stefan cel Mare (denumita Raionului in acea perioada). Ultima extindere pana la Primul Razboi Mondial s-a produs in 1870, limita ajungand pana la Strada Dorobanti (Laterala pe atunci). Orice evolutie a suprafetei localitatii presupunea astuparea santului de la marginea localitatii, saparea altuia nou si mutarea barierelor. Trebuie precizat ca necesitatile economice ale orasului ii solicitau si pe locuitorii Comunei rurale Islaz, situata in imediata vecinatate a Brailei.

In privinta impartirii in cartiere, constatam in 1828 existenta a patru unitati administrative sau mahalale: Poarta Mare, Poarta Mica, a Ispirlaului si Ulita targului cu pravalii. De fapt era o problema cu numarul acestor cartiere, la prezentarea generala mahalalele Poarta cea Mica si Ispirlaului erau reunite, dar separat la consemnarea numarului de familii. Nicolae Iorga amintea, pentru 1812, de o mahala numita Manghir (mangar – moneda de arama).

Conform obiceiului timpului, administratia romaneasca a impartit orasul in culori sau mahalale, in 1833 erau consemnate patru astfel de unitati (rosie, albastra, galbena si verde). Dar in 1837 vom regasi din nou doar trei mahalale, a Bisericii vechi, Belvederului si Armeneasca. Era posibil ca sa existe o anumita pastrare a traditiei, respectiv pe langa culori sa se utilizeze si mahalalele.

Pe langa impartirea oficiala se constata din anii 1830 structurarea mahalalelor in jurul bisericilor, practic acest tip de cartier se suprapunea peste parohia respectiva. Acestea erau Mahalaua Bisericii Sf. Arhanghel Mihai, Mahalaua Bisericii Sf. Nicolae, Mahalaua Bisericii Sf. Gheorghe, Mahalaua Carantinei (redenumita Mahalaua Bisericii Adormirea Maicii Domnului), Mahalaua Bisericii Sf. Constantin, Mahalaua Bisericii Sf. Spiridon, dar trebuie precizat ca pana la sfarsitul veacului al XIX-lea numarul bisericilor romanesti a crescut pana la zece.

Localnicii mai utilizau si  numele unor cartiere vechi,care nu depindeau de impartirea oficiala pe culori sau cea neoficiala ecleziastica. Acestea erau: Atarnatii, Comorofca, Carachiu, Cetatuia si Baligosii, dar in plus, in stanga unui plan al Brailei din 1834, apare un fouburg.

Impartirea oficiala pe culori s-a pastrat, asa cum rezulta din planul arhitectilor C. S. Budeanu din 1892, unde regasim tot patru unitati, dar in cel a lui  J. Dufour din 1898 constatam o crestere cu o unitate.

sursa: Istorielocala.ro