Istorie - Braila pe bune - Istoria Brailei, Evenimente Braila, Personalitati brailene, Cultura

9 septembrie 201221 septembrie 2015

Gara din Braila

Gara din Brăila este una din cele mai importante din parcursul liniei București -Urziceni – Făurei – Galați denumite și Magistrala CFR 700. Aceasta a fost deschisă în anul 1872. Gara se remarcă datorită transporturilor de mărfuri. De aici pornesc și sosesc trenuri încărcate cu cereale, lemn și produse textile în toată țara. Gara din Brăila este în curs de modernizare, actualmente numai 3 linii sunt încredințate transportului de persoane, iar alte 9 sunt folosite pentru transportul de mărfuri.

Prin Gara din Brăila tranzitează trenuri de călători de toate rangurile care fac legătura directă cu București, Galați, Buzău, Constanța, Brașov, Focșani, Litoralul Mării Negre, Valea Prahovei dar și alte localități.

4 septembrie 2012

Povestea monumentelor brailene disparute

Statui, clădiri de valoare inestimabilă au sfârşit, în chip tragic, datorită furiei comuniştilor. Bustul din faţa Palatului Agriculturii, Troiţa din Monument, bisericile „Sf. Spiridon” şi „Sf. Parascheva”, busturile soţilor Chercea – sunt doar câteva din comorile Brăilei Vechi, distruse în „dictatura roşie”.

Datorită strădaniei arhiviştilor brăileni, au fost scoase la iveală, pentru prima dată, dovezi ale existenţei unor monumente vechi, astăzi dispărute.

„Cercetând arhivele, am descoperit un inventar – denumit atunci cazier – al bunurilor aflate în proprietatea Primăriei Brăila, document întocmit în anii 1938-1940, pe timpul primarului Traian Ţino, avocat de renume. Aşa am putut afla despre imobile şi monumente dispărute”, ne-a declarat Ştefania Botez, consilier I în cadrul Arhivelor brăilene.

Astfel de inventare au fost întocmite începând cu anul 1870, însă doar unul a supravieţuit zbuciumatei istorii a Brăilei.

La acea vreme, Monumentul ridicat de ruşi la 1834, şi care a dat nume actualului parc, era dispărut de 20 de ani. L-au dărâmat forţele de ocupaţie turco-germane, în Primul Război Mondial.

În schimb, în faţa Palatului Agriculturii, trona falnică statuia din bronz a fostului ministru A. Constantinescu. Când s-a pus temelia palatului, ministrul Agriculturii de atunci a donat 500.000 de lei pentru edificiu. Soclul statuii construite în anul 1936 – care valora atunci 200.000 de lei, cât Ceasul din Centru – avea şase mp.

Monumentul a fost dărâmat, cu soclu cu tot. În locul lui se află acum o parcare. În urmă cu câţiva ani, autorităţile au săpat o groapă în faţa clădirii, cu excavatorul, pentru că existau indicii că statuia ar fi fost îngropată acolo. Nu s-a găsit nimic.

Tot aşa au dispărut busturile din bronz ale soţilor Nedelcu şi Ana Chercea din faţa şcolii construită de ei (în anul 1928), realizate de artistul Fr. Stork. Se spune că ar fi fost topite, după instaurarea dictaturii comuniste.

Arhiviştii au identificat şi Troiţa ridicată de cercetaşii brăileni în anul 1936, pe Aleea Carol II (Parcul Monument). Avea trei metri înălţime şi un soclu de nouă mp.

Hipodromul de cai, Teatrul Passalaqua (aflat pe locul unde este acum Cinema Central), Hanul lui Ceapâru, alte clădiri de patrimoniu, azi dispărute – erau cândva mândria Brăilei. La Passalaqua, rulau filme înainte de Primul Război Mondial.

Potrivit documentelor scoase la iveală recent, Primăria Brăila deţinea cândva moşii în judeţul Putna, la Clipiceşti, donate de răposatul primar Dumitru Ionescu.

Comuniştii au distrus arhitectura urbei şi au batjocorit testamentele donatorilor. Când n-au putut dărâma, ca să facă loc ghetourilor muncitoreşti, au mutat cu brutalitate, după modelul celor din capitală.

Aşa s-a întâmplat cu statuia Ecaterinei Teodoroiu, realizată în anul 1926 din iniţiativă privată, aşezată iniţial în faţa bisericii „Sf. Ioan Botezătorul”, de pe Calea Galaţi.

Autorităţile comuniste au dărâmat, în anii ’60, bisericile „Sf. Spiridon” şi „Sf. Parascheva” (ultima a fost dinamitată). Ce n-au spulberat autorităţile, au furat hoţii.

Sunt câţiva ani de când au dispărut bustul de bronz al fostului primar N. V. Perlea – realizat de artistul Dimitrie Paciurea – şi bustul generalului erou Macri. Ambele monumente au fost furate din Cimitirul „Sf. Constantin” şi duse al fier vechi. Inutil să mai spunem că distrugerile au continuat după ’89 şi că monumentele riscă să cadă singure, din pricina nepăsării. Priviţi numai fostul Hotel Bristol („Pescăruş”), de pe fosta Regală.

sursa: Historia.ro

4 septembrie 2012

Povestea hrubelor din Braila

Brăilenii din Centrul Vechi păstrează, încă, porţiuni din vechile tuneluri folosite de turci, secole la rând – locul tainic unde era ascuns aurul Semilunii. Oraş de legendă, Brăila poartă în pântece urmele celui mai mare sistem defensiv construit vreodată de-a lungul Dunării, de către turcii care au stăpânit-o aproape trei sute de ani: catacombele, numite aici hrube.

Secole la rând, bogăţiile raialei şi ale Ţării Româneşti luau drumul Stambulului prin portul„Ibrailei” şi nu puţini au fost cei care au râvnit la aurul păzit cu străşnicie de ieniceri.

Legendele ţesute aici de-a lungul timpului, i-au făcut pe mulţi să asedieze şi să prade oraşul apărat de turci. Chiar şi aşa, cetatea Brăilei – azi rasă de pe faţa pământului – a fost cucerită de numai şapte ori, după ce garnizoana depunea armele, pentru că rămânea fără provizii şi muniţie.

Amintiri de sub pamant

Si inainte de gasirea cadavrului sub „Casa cu stafii”, descoperirea de hrube facea deliciul amatorilor de senzatii tari din Braila. Orasul e plin de povesti incarcate de aerul greu, statut, al hrubelor si de atmosfera aceea irespirabila a inaintarii tiptil, pas cu pas, prin bezna pamantului. „Copil fiind, prin 1957-1960, locuiam pe strada Masinilor, intr-o cladire construita in 1880. Casa avea si un subsol de peste 2 metri adancime, din care se putea cobori in alt subsol, de inca 3 metri, ce depasea ca intindere cu mult limitele constructiei. Catre sud, exista o noua trecere boltita, din caramida, ce sugera o panta coboratoare, dar trecerea aceasta era zidita. Prin rarele fisuri, se simtea curent rece, chiar si in mijlocul verii. Asta imi sugera existenta in spatele zidariei a unui tunel mai lung si destul de adanc”, isi aminteste cu nostalgie Matei Turcila, un fost brailean fascinat de legendele hrubelor din orasul in care a trait.

Marioara Burciu s-a avantat, la randu-i, prin hrube, pe vremea copilariei sale. „Am locuit pe strada Stefan cel Mare. In timpul demolarilor din 1978-1982, s-a cascat o groapa mare, surpata, pe unde au trecut buldozerele. Dupa plecarea utilajelor, mai multi copii, printre care ma aflam si eu, am pornit in cercetare si am dat peste o hruba. Am coborat. Era imensa, cam 3-4 metri inaltime si 10 latime, boltita, captusita cu caramida rosie, bine conservata. Mirosul era ca de casa veche neaerisita. Partea de jos era ca un drum de tara pietruit, uscat. Nu am inaintat prea mult in ea, de frica sa nu fim prinsi inauntru de moloz sau de surparea peretilor. Constructia se indrepta spre Dunare, cam la 4-5 metri adancime, pe o lungime de 15 metri…”.

Azi, in Braila, gasesti mai multe povesti decat hrube. Majoritatea acelora despre care iti vorbesc cu patima si nostalgie brailenii intre doua varste s-au surpat intre timp. Cea mai pretioasa si mai impozanta dintre ele, fosta pulberarie a cetatii, sta inchisa sub o cheie despre care nimeni nu stie exact pe unde o fi: poate pe la Primarie, poate pe la ceva director al unei firme care trebuia sa se ocupe de reamenajare… Singurele locuri in care poti intra astazi in adancurile vechii citadele sunt beciurile catorva locuinte particulare, acolo unde tunelurile nu au fost astupate in anii ’50. „Daca avem norocul si gasim pe cineva acasa. Si daca ne lasa sa intram…”, isi ia, cumva incurcat de situatie, toate precautiile necesare, profesorul Ioan Candea, directorul Muzeului Brailei.

Tunelurile secrete

Pornesc impreuna cu calauza mea pe urmele zbuciumatei istorii a asezarii de pe malul Dunarii. „Cetatea dateaza de dupa 1538. Atunci, in retragere, dupa expeditia de pedepsire a lui Petru Rares in Moldova, Soliman Magnificul ocupa Tighina, pe Nistru, si Braila, portul cel mai important al Tarii Romanesti pe Dunarea de Jos. De atunci si pana dupa 1800, vreme de mai bine de trei veacuri, Braila devine cap de pod al intereselor otomane in regiune”, spune istoricul brailean. Cum Braila, cu tot ce insemna ea din punct de vedere economic si strategic, intra direct sub administrarea Portii, turcii construiesc aici o cetate fabuloasa, imposibil de cucerit. Minarete semete se inaltau indaratul zidurilor, fantani adanci, cu apa limpede, au fost sapate, pentru ca „Ibraila” sa reziste cat mai mult, in caz ca avea sa fie atacata…

Au asezat citadela pe cel mai inalt loc de pe toata terasa Dunarii – acolo unde crestinii isi pusesera, inainte de cucerire, mormintele, conform traditiei. In timp, au incercuit citadela cu numeroase ziduri de aparare. Aflata in Muzeul Brailei, macheta vechii cetati, realizata dupa o reproducere austriaca inspirata de informatiile secrete dobandite de un spion trimis de Viena, ilustreaza geniul militar al stapanirii otomane. Cinci inele de aparare inconjurau cetatea, fiecare din ele intarit cu santuri. Primul zid inconjurator avea nu mai putin de noua bastioane de aparare!

In timpul durelor asedii la care a fost supusa cetatea ulterior, alimentarea cu munitie si cu diverse provizii a bastioanelor, ca si miscarile de trupe, se realizau, spun istoricii, cu ajutorul unui complex sistem de tuneluri subterane. „Oricand activitatile din interiorul zidurilor puteau fi detectate de atacatori… In plus, ar fi fost foarte primejdios sa transporti praf de pusca la suprafata, in vreme ce tu erai bombardat. Tocmai de aceea, otomanii au construit aceste tuneluri subterane”, explica Ioan Candea. Turcii au profitat de malul inalt al Brailei din zona Dunarii si de solul moale, pentru a putea strapunge pamantul, si asa au facut spectaculoasa retea subterana, unica in Romania.

Istorie si apa minerala

„Pulberaria noua, construita de otomani dupa recucerirea cetatii de la rusi, are dimensiuni impresionante. Peste 50 de metri lungime, o inaltime de aproape 5 metri si o latime de 6 metri. Nu e cu nimic mai prejos decat o statie de metrou din zilele noastre”, spune profesorul Candea. „Acum, dupa atata vorba, daca avem noroc, poate intram si noi intr-o hruba”. Ajungem la intrarea intr-un magazin de apa minerala.

O doamna frumoasa si amabila ne intampina. De cum il vede pe profesorul Candea, stie ca e vorba despre hruba din spatele cladirii. Se scuza: hruba istorica e folosita ca depozit. Intr-adevar, siruri de lazi pentru sticlele de apa minerala, navete de bere si cutii vechi de vopsea stau stivuite de-a dreapta, cum intri. Un tunel boltit, bine intretinut, care te obliga sa stai usor adus de spate ca sa il poti parcurge. „Turcii duceau pe aici butoaiele de pulbere, deci umblau aplecati de spate”, imi explica profesorul. Trec pana in capatul tunelului: 7-8 metri de la intrare, apoi hruba coteste la stanga, in unghi drept. Arhitectura hrubelor e desavarsita, iar tunelul cotind la stanga demonstreaza cat de complexa trebuie sa fi fost reteaua construita de turci. „Sunt planuri si documente la Istanbul care vorbesc despre construirea si repararea cetatilor turcesti de la Dunare, din Asia Mica, de peste tot. Era ordine si disciplina in Imperiul Otoman, in ciuda imaginii pe care unii dintre noi o au astazi”.

sursa: historia.ro & formula-as.ro

3 septembrie 2012

Docurile din Portul Braila

Docurile din Portul Braila, considerate in anumite perioade ca fiind prea mici pentru activitatea portului, ocupa o suprafata de 50 ha si sunt compuse din bazinul docurilor si incinta docurilor.

Antrepriza lucrarilor pentru bazin, chei, fundatiile magaziilor si antrepozitelor a fost incredintata firmei olandeze Schram Wouters & Oringa; executia sarpantei metalice a magaziei si a depozitor a revenit societatii internationale Braine-Le-Comte, iar antrepriza cladirilor administratiei a fost data Societatii Romane de Constructii.

Cheiul vertical a fost construit din beton si asezat pe o saltea de fascine fixata in 5700 de piloni batuti in pamant, fiind prevazut cu stalpi de lemn pentru proponirea vaselor, cu capison de fonta si cu legaturi de fier in zid. Magazia cu silozuri pentru cereale cu instalatiile mecanice aferente are inaltimea de 22 m, are 336 de celule cu o capacitate totala de 2600 de vagoane de grau.

In docuri se mai aflau: magazia Intgrepozite (1891), magazia cu rampe de beton pentru descarcarea marfurilor la inaltimea vagoanelor (1919), magazia Comision (1905), magazia pentru pastrarea matgerialelor si a uneltelor de cale ferata, magazia pentru conservat lemne, patru magazii si un hangar, un beci cu armatura de fier folosit pentru pastrarea uleiului (1906). O parte a acestor magazii erau exploatate de docuri altele erau concesionate vapoarelor postale ale companiilor de navigatie: Fraissinet, Sitmar si Lloydiar altele erau inchiriate.

Acesta este cel mai extins ansamblu de arhitectura industriala, martor al dezvoltarii comertului cu grau prin port si al formarii burgheziei comerciale in orasul Braila. S-a pastrat aproape integral pana in anul 1990, cand au inceput sa fie daramate magaziile si demontate vechile instalatii.

3 septembrie 2012

Hotel Splendid

Povestea Hotelului Splendid porneste odata cu Marele Hotel Hugo al lui Hugo Filip, antreprenor si proprietar de hoteluri in Bucuresti (Hotel de France, de pe Calea Victoriei din Bucuresti) si Braila, ce ocupa coltul de sud-est al Pietei Sf. Arhanghel (azi Piata Traian). Avea doua niveluri cu decoratia concentrata la etaj in jurul ferestrelor cu ancadramente simple si balcon din fier forjat in centrul fatadei sudice.

In anul 1899 hotelul a fost transformat dupa planul arhitectului Dufour, prin suprainaltarea lui cu un nivel, refunctionalizarea spatiului si remodelarea fatadelor. La subsol a fost amenajata o sala de popice, la parter, doua spatii mari au fost repartizate pentru restaurant, cafenea si sala de biliard cu acces spre sala de jocuri, iar la cele doua etaje cate 15 camere de inchiriat.

Edificiul se distinge prin parterul sobru ce formeaza, in ciuda deschiderilor mari, un soclu masiv pentru etajul nobil din care creste inaltimea urmatorului cat. Efectul perspectivei ascendente este sustinut de suprapunerea ferestrelor si ingustarea treptata a acestora dar si de cele doua turnulete ce incununeaza colturile libere ale cladirii.

Dupa aceasta transformare, noul antreprenor, Hugo Singer, deschide in anul 1900 Splendid Hotel “cu un aranjament dupa cel mai nou si mai modern sistem“. In anul 1907 firma Carrivelli si Bucur a preluat hotelul, a introdus iluminatul electric, l-a reparat si remobilat, facand publica intentia de a-l redeschide cu denumirea Marele Hotel Principele Ferdinandsi Cafee Savoia, insa denumirea de Hotel Splendid s-a pastrat pana astazi chiar daca acum cladirea renovata este ocupata de sediul unei banci.

Sursa: “Braila, Memoria Orasului” – Maria Stoica

3 septembrie 201227 aprilie 2014

Hotel Bristol

Construit in anul 1892 de catre negustorul H. Hirschhorn, pe strada Regala (azi, Mihai Eminescu), dupa planurile arhitectului Paul M. Mihail, Hotel Bristol este primul din oras care inaugureaza o noua forma de arhitectura pentru aceasta destinatie, respingand solutia imitatiei hanului de targ, frecventa pana atunci.

Dorinta proprietarului a fost sa ridice pe terenul sau o casa de moda, dar pentru ca a reusit sa cumpere magazinul de profil al fratilor Geavide, a cerut modificarea planului pentru a putea schimba destinatia cladirii. Noua constructie, cu doua etaje, s-a fisurat imediat dupa terminarea ei deoarece fundatiile nu aveau largimea potrivita si erau asezate pe pamant de umplutura. S-a decis daramarea zidului fatadei si a tavanelor corpului principal. Fatada a fost refacuta in stil eclectic de factura academica, bogat ornamentata, pentru ca aceasta era o carte de vizita a proprietarului, o dovada de prosperitate.

Hotelul Bristol a fost decorat de firma Sibalis & Rabner cu mobilier importat din Berlin. La parter erau “magazinul de stofe Lober“, “Orasul Londra“, unde manechinele purtau costume englezesti; loteria “Norocul” si o casa de schimb valutar. Cladirea a fost multa vreme o emblema a orasului, prezenta pe numeroase carti postale vechi.

Proprietarul, Hirschhorn, in timpul guvernarii de 40 de zile A. C. Cuza – O. Goga, trecuse la catolicism, donand cladirea bisericii catolice. Rebotezat “Pescarus” de catre comunisti, vandut in anii 1990 de catre O.J.T., cladirea ajunsa in stare grava de degradare, vecina cu prabusirea. Hotelul este revendicat de fostul proprietar, de actualul proprietar si de un eventual viitor proprietar, mostenitor al fostului prim proprietar. Singura certitudine este starea fizica a cladirii, care arata jalnic si din care, din cand in cand, cad caramizi. Fostul hotel nu este pazit de nimeni, are geamurile facute tandari, lemnaria smulsa si obiectele de feronerie distruse, arata ca dupa bombardament si s-ar putea prabusi in orice clipa.

Textul este preluat din volumul „Brăila. Memoria oraşului”, p. 246-248.

3 septembrie 2012

Strada Misitiilor

Planurile C.S. Budeanu (1883) si Dufour (1898), ingineri sefi ai urbei, consemneaza de-a alungul portului, de la str. Imparatul Traian in prelungire spre Docuri pana la Vadul Pescariei, strada Misitiilor sau Samsarilor unde misunau odata vatafii (sefii hamalilor), zarafii (evreii ce schimbau banii), misitii ce intermediau orice si oricat. Era centrul afacerilor din port si tot aici se stabilea pretul cerealelor.

Sa poposim deci in strada Misitiilor pe urmele francezului André Bellessort (“La Roumanie contemporaine”, Paris, 1904).

“Strada curtierilor la Bursa (curtier – mijlocitor care se ocupa cu negocierea operatiilor la bursa), o mica stradela paralela cu cheiul portului. De multe ori, orasele au fost comparate cu furnicarele; insa nicaieri comparatia nu este mai exacta ca la Braila, atat este activitatea de ordonata si fara zgomot. Mai mult de 1500 vagoane asteapta in gara si sunt in cateva ore repartizate si dirijate pe cele 5 linii de garaj, deservind magaziile marilor comisionari de cereale […]

La orele 9, strada este plina de lume. Misitii oficiali, in numar de 14, sunt numiti de catre Guvern, prin alegere dintre personagiile cu vaza; ei se instaleaza apoi in mici biurouri, pe care nu le-ar folosi cei mai saraci granari (din Franta) nici pentru desfacerea ambalajelor. Cateva rafturi pe langa pereti, cu talere si strachini, unde comisionarii de cereale isi depun probele; aici graul nostru va trebui sa treaca examenul; aici voinicul Cottis, acest italian mai gras ca un olandez, si blondul venetian Zerman, cantarind graul in mana, afirma fara greseala din ce regiune provine si cat valoreaza […]

Marii comisionari, Löwenthal, Dreyfus, Mendel, merg de la o strachina la alta, miros, cerceteaza si cantaresc aceste grane, palide si impestritate, fainoase sau lucioase, cu coji sau fara. Ei fac ceea ce se cheama comparatia boabelor: combina granele care le sunt oferite ca sa formeze calitatea exacta ce s-au angajat sa furnizeze. Si cand ei au gasit ceea ce le convine, si preturile au fost tocmite, cumparatorul, vanzatorul si curtierul se ducla vagoane si se asigura ca marfa e conforma cu proba. Atunci cumparatorul ii da mana vanzatorului si spune “Sta bene”. Fie ca targul incheiat e de 10.000 de franci, fie ca e de 100.000 de franci, acest simplu cuvant e de ajuns. De altfel, neloialitatea ar fi urmata de o executie, care nu le-ar permite sa mai reapara in strada Misitiilor […]

E aproape ora 10, cand comisionarii pot dispune incarcarile graului. Furnicarul se raspandeste pe chei. Lumea nu mai ca alearga, ci zboara. Carduri de mici carute, al caror jug inalt seamana cu un cerc de butoi, se strang in jurul vagoanelor. Toata munca se face cu bratele oamenilor. Cei doua mii cinci sute de carutasi ai Brailei abia ajung. Organizati in coloane si in echipe, sub supravegherea magazinerilor si sub comanda vatafilor, descarca vagoanele. Acum e momentul cand hamalii, acesti muncitoi prodigiosi, intra in scena si cand exportatorul opereaza amestecul de grane. Carutele s-au aranjat inaintea gurilor calei vaporului: hamalii isi potrivesc fiecare sacul lor de o suta de kilograme si, cu spatele indoit sub aceasta greutate infricosatoare, ei alearga in lungul unei scanduri a carei elasticitate tipa. Ajusi la capatul extrem, cu aceeasi surta miscare de umar, a dansatorul care se mandreste si ca lautarul care bate tactul, ei golesc cele o suta de kilograme in cala cascata si coboara pentru a se urca iarasi.”

Despre Strada Misitiilor prof. Cornelia Miler afirma: “Orasul s-a construit ca o prelungire a acestei lumi care s-a desfasurat pe o strada“, considerata “creierul acestui port“. Aici, in forfota acestei strazi se afla prosperitatea Brailei unde firmele faceau afaceri de miliarde. Astazi, pare de neinteles furnicarul prezent in prima ilustrata. Ieri, aici se vorbeau toate limbile pamantului, larma asurzitoare si targuieli de tot felul, astazi, ruine si un chei gol golut. Din tot ce a fost a mai ramas urma unei strazi si cateva case ruinate lucuite de caini si tigani. Pe locul din care odata incepea strada, astazi este o constructie masiva, fost hotel, acum lasat in paragina.

3 septembrie 201224 februarie 2014

Moara Violattos

Construita in 1898 de catre Anghel Saligny, Moara Violattos a reprezentat, pentru perioada cand a fost inaugurata, o realizare de exceptie – era cea mai mare moara pe baza de abur din estul Europei si devenise, astfel, mandria intregii Românii.

Morarii Millas si Violattos au devenit parteneri de afaceri in anul 1889, achizitionand din Anglia o masina de macinat cu abur. In anul 1891 au cumparat Moara Borghetti, pe care au perfectionat-o, apoi Moara Lambridini in care au investit mari sume de bani reusind sa produca patru calitati de faina, cea mai buna pentru export din toata tara.

In anul 1892, Violattos a solicitat desfacerea tovarasiei, initiind cel mai ambitios proiect din industria romaneasca a moraritului – Fabrica de faina Panait Violattos. Dupa aprecierea lui Iani Millas, din ura fata de familia Millas si pentru a lovi direct in interesele acesteia, Panait Violattosa a atras in intreprinderea sa lucratori ai Morii Millas, oferindu-le salarii mai mari si, in plus, s-a asociat cu nepotul lui Millas, Iani Valerianos.

Construita pe malul Dunarii, aproape de port, moara a fost certificata in anul 1897 fiind, la acea vreme, printre cele mai mari din Europa. In anul 1921, avea un capital rulant de 20 de milioane lei aur, motoare aduse din Braunschweig, ce consumau opt tone de pacura zilnic si o capacitate de productie de 15 vagoane de faina in 24 de ore.

Din anul 1912, moara a avut acces la calea ferata, racordandu-se nu numai la cheiul Brailei, ci si la drumul feroviar national. Cladirea are sase niveluri, dintre care doua ocupate de “depozitele colosale de fainuri de toata calitatile“, fiind legata de fluviu printr-un tunel subteran, in care o instalatie mecanica asigura descarcarea cerealelor din slepuri direct in fabrica. Mecanicii-sefi si maestrii morari erau adusi din strainatate.

Odiseea celebrei mori a inceput în anii ’40 cand, din pricina problemelor financare, a fost silita sa intre in faliment. In anul 1944, rusii au demontat toata masinaria si-au transportat-o in Rusia iar in 1948, a fost nationalizata, ulterior urmasii celebrilor comercianti greci fiind aruncati afara din propriile case.

3 septembrie 201211 septembrie 2012

Casa Embiricos

Grecii, care ajunsesera la un sfert din populatia orasului, au fost iscusiti negustori, indeplinind rolul unei puternice Academii Comerciale practice pentru Tara Romaneasca. Cei mai multi greci se naturalizasera si, chiar daca n-au facut-o, au lasat un semn al trecerii lor prin Braila, asa cum e si cladirea de pe strada Belvedere nr.1, o capodopera a noului spirit din arhitectura locala, Casa Embiricos.

Conceputa in 1912 de catre arhitectul Lazar I. Predinger, a fost destinata ca sediu al agentiei de vapoare M. Embiricos & Co. si locuinta a marelui armator Menelaos Embiricos. Firma M. Embiricos & Co. efectua export de cereale si import de carbuni, detinea linia transatlantica de transport de calatori cu vapoare de lux.

Conceptul ilustrat de arhitect prin aceasta cladire – miscarea, dinamismul – este exprimat atat de volumetria ei cat si de organizarea interioara a spatiului. Totul este calculat in raport cu ceea ce trebuie sa simta vizitatorul care intra in casa: ospitalitate, incredere, siguranta. Plastica arhitecturala este caracteristica eclectismului de la inceputul secolului XX din Europa.

Integrata in stilul istoric, cu patru fatade principale, compusa din subsol, parter si etaj, cladirea se integreaza in plan in jurul unui hol central dezvoltat pe doua etaje cu camere dispuse perimetral si din care se accede la etaj printr-o scara monumentala din marmura. Cladirea monument contine cateva elemente de valoare artistica inegalabila: vitraliul policrom intutulat “Hermes” (zeul comertului), feroneria de exceptie a luminatorului si usile cu mari suprafete de geam cristal.

Despre un moment din epoca de inflorire, aflam la nivel fictional din scrierile lui Fanus Neagu: “… este ziua nationala a Greciei si armatorul Imbericos, cu 99 de vapoare pe marile lumii, primeste in palatul din strada Belvedere pe capitanii de vas prezenti in port, pe sefii coloniei grecesti si, trasi la sorti, o suta de capitani di barcuta din cei aproape vreo patru mii cati forfoteau, peticiti si hamesiti de foame, prin portul cel mai bogat al Dunarii. Pe intreg cursul sarbatorii sirenele vaselor in ancora urlau in valuri, taceau, urlau din nou, tunuri de parada bubuiau saluturi ghiftuite, iar in gradina lui Imbericos se serveau, pe platouri uriase, elies, portocalia, mandarina, ouzo, lichior de trandafiri, vermuturi, mastica de Chios, miei fripti, si mai cu seama maruntaie, si hartane de ied, stropite cu vinuri dulci si aromate. Imbericos, in straie de pescuitor de bureti, ciugulea cate un fir de sparanghel in ulei, branzeturi frantuzesti, langustina si prajituri pregatite dupa retetele lui Brillant-Savarin. In copilarie, povestea tremurat, eclepsa petres apo tin Acropoli (am furat pietre de pe Acropole) si pe toate le-am adus ca sa le pun in coroana pe intrarea in hrubele Brailei. In tinerete, am slujit curvelor de la Cap Sunion. Che putanes apo to Sunio Coples. Hei, mai cu foc, mai cu foc, doamnelor, striga spre orchestra alcatuita din douazeci de femei, care canta sub arborii din fundul gradinii.“

Casa Embiricos s-a nascut, a crescut, a inflorit, dar s-a si prabusit, cladirea fiind vanduta in anul 1927, cand afacerile firmei au scazut. Dupa 1930 destinatia cladririi a fost pe rand: sediul Societatii Meseriasilor braileni “Mihail Eminescu” (1930-1937), Dispensarul Casei Asigurarilor Sociale (1937), a fost ocupata de trupele armatei sovietice din august 1944 pana la retragera acestora din tara, iar apoi a adapostit un spital si o policlinica. Din 1987 s-a numit Casa Colectiilor de Arta iar din 2002 Centrul Cultural Nicapetre. In tot acest timp cladirea n-a fost modificata si nu a pierdut niciuna din componentele ei valoroase.

2 septembrie 201216 februarie 2015

Strada Republicii „Regala”

Strada Bucureşti, numită pe planul Berroczyn, Rue de Kisseleff, după numele guvernatorului Principatelor Române, care a ordonat ridicarea acestui al doilea plan topografic al oraşului, suprapune traseul Uliţei târgului cu prăvălii din interiorul târgului medieval. În planul Kuchnowsky din anul 1856 numele străzii indică direcţia sa principală, Bucureşti, păstrat până în anul 1885, când a fost numită Calea Regală.
În Planul Municipiului Brăila din anul 1929 poartă numele Regele Ferdinand I, schimbat după 1948 în Republicii, iar din 1990 strada a fost fragmentată în doua sectoare: din Piaţa Traian până în Bulevardul Independenţei – se numeşte Mihai Eminescu, de la bulevard la strada Dorobanţilor – 1 Decembrie 1918.
Strada formează axa urbanistică a oraşului, orientată est-vest. Păstrează şi astăzi toate elementele care au definit străzile comerciale ale principalelor oraşe româneşti în secolul al XIX-lea: formează un culoar comercial, miezul dens al oraşului modern, caracterizat de parcelarul uniform ca dimensiune şi formă a terenului, de loturile înguste, dispuse perpendicular pe ax; păstrează distribuţia triplelor artere comerciale, cu străzi paralele prin care se face accesul la magazii; dispunerea clădirilor în front continuu pe aliniamentul străzii. Construcţiile sunt din cărămidă, majoritatea cu parter şi etaj, ridicate pe pivniţe zidite, sprijinindu-se una pe alta prin calcanele lipite. Fiecare nivel are o destinaţie bine precizată: depozit, prăvălie, locuinţă. Eficienţa în folosirea spaţiului subordonează celelalte cerinţe ale unei construcţii, inclusiv asigurarea confortului locuirii. O excepţie de la frontul străzii, unitar conceput, o formau clădirile de la frontul străzii, clădirile cu parter peste pivniţele zidite, cu tavane boltite, sprijinite pe arce semicirculare sau frânte,în care funcţionau atelierele, prăvăliile, depozitele şi locuinţele meşterilor tăbăcari, cojocari, blănuri şi pantofari.
Clădirile cele mai impunătoare ca volumetrie şi decoraţie sunt fostele hoteluri: Regal, Bristol, Traian, Petersburg, Bulevard. Strada era intens circulată de oameni, trăsuri, maşini şi de tramvai.
Reţeaua stradală din acest sector central al oraşului suprapune, parţial, vechile uliţe croite printre pâlcurile de case din interiorul localităţii medievale.
Hanul este şi în secolul al XIX-lea un program de arhitectură semnificativ pentru oraşele româneşti. Frecvenţa lui la Brăila dupa anul 1830 este un semn al prosperităţii economice, al traficului intens de mărfuri şi călători. Pe strada Bucureşti (astăzi Mihai Eminescu), s-au ridicat cele mai cunoscute hanuri din prima jumatate a secolului al XIX-lea: Hanul lui Ceacaru, Hanul lui Trandaburu, Hanul lui Petre Boiangiu, Hanul Tolbaşilor, Hanul lui Parascheva. O variantă intermediară între han şi hotel este cazinoul, o clădire cu parterul rezervat cafenelei, berăriei şi restaurantului, în care erau serviţi atât oaspeţii găzduiţi în încăperile de la etaj, cât şi alţi solicitanţi.
Clădiri pentru călători se construiesc şi după anul 1850, cu o concepţie planimetrică şi spaţială asemănătoare hanului, dezvoltate tot pe orizontală, dar mai pronunţate ca volumetrie. Majoritatea primesc, după moda vremii, denumirea de hotel, şi anunţă, chiar dacă în acest stadiu numai la nivelul limbajului, apariţia unui nou program de arhitectură, specific epocii moderne.
Hotelul St. Petersburg, construit în jurul anului 1850, formează colţul străzilor Bulevardului Cuza şi Mihai Eminescu. Are forma literei L şi închide între laturile sale lipite de vecinătaţi cu o curte mare, dreptunghiulară.
Hotel Pescăruş, a fost ridicat în anul 1892, fiind cunoscut la acea vreme ca Hotel Bristol, de către negustorul H. Hirschhorn, având faţada în stil electic de factură academică, distingâdu-se prin axele sale monumentale.
Hotel Bristol este primul din oraş care inaugurează o noua formă de arhitectură pentru această destinaţie, respingând soluţia imitaţiei hanului de târg, frecventă până atunci. Hotelul a fost construit în anul 1892 pe strada Regală (azi Mihai Eminescu).
Tot aici, la intersecţia cu strada Sf. Petru, se aflau alte două hoteluri: Comercial, care avea două niveluri şi 24 de camere reamenajat în anul 1908 de noul director care i-a schimbat numele în Marele Hotel Carol, rivalizând cu cele mai mari hoteluri din capitală.
Pe celalalt colţ al intersecţiei se află Hotelul Central, construit în jurul anului 1865 pe un teren de 342,5 stânjeni pătraţi.
Atât hanul cât şi hotelul sunt forme bine reprezentate în arhitectura oraşului, singurele ţinte laice ale traseelor urbane până în deceniul şapte al secolului al XIX-lea.
Strada Regală era dominată de construcţii ridicate la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în stil baroc, rococo şi neoclasic, dintre care unele pot fi admirate şi astăzi de trecătorii iubitori de frumos.
Îmbinarea armonioasă a stilului vechi al unor clădiri cu stilul nou, modern fac din Brăila un oraş frumos cu străzi radiale pornind din Piaţa Traian şi cu străzi semicirculare dispuse într-un frumos evantai, unic în Europa şi poate şi în lume. Fănuş Neagu, fiu al Brăilei descria astfel oraşul său natal: “Dacă de la Brăila ai pornit în lume, trebuie sa te întorci, fie şi numai pentru beţia unei clipe, unică chiar şi în respiraţie pe străzile marelui oraş, să asculţi cum trec pe sus inconfundabile, legendele unui neam”. Brăila este renumită pentru simplitatea dispunerii străzilor sale.
Strada Mihai Eminescu de astăzi, reprezintă un ansamblu de arhitectură de nivel european, fiind reabilitate în cea mai mare parte construcţiile vechi care au supravieţuit vremurilor. Ca şi în trecut, şi astăzi este o zonă de promenadă a locuitorilor Brăilei.
În această parte veche a oraşului se găsesc: coloane, aticule, frontoane, ferestre, balcoane, feronerie într-o diversitate atât de bogată, încat gândul te poartă cu mândrie la recentul statut al oraşului de rezervaţie urbanistică. Deşi renovată în mare parte, păstrează încă izul vremurilor cosmopolite de început de secol XIX. Strada străbate evantaiul planului urbanistic de la vest la est, dinspre Bărăgan, coborând Portul celebru altă dată. Strada a luat naştere în timpul dominaţiei turceşti (1774-1828), apărând pe planul lui Riniev la 1830. Înainte de a fi pavată cu piatră, strada a fost pavată cu lemn, pentru a uşura accesul locuitorilor, iar din 1900 strada era străbătută de tramvai.
Dintre construcţiile care au făcut celebră această arteră sunt: Clădirea Teatrului Dramatic Maria Filotti, amplasată lângă Muzeul de Istorie dinspre Piaţa Traian. O construcţie ridicată în stil baroc în anul 1862 de fraţii Rally, în locul Hanului Rally distrus de un incendiu, şi care a intrat în patrimoniul brăilean în 1919, prin donaţia proprietarului Dumitru Ionescu. Construcţia a beneficiat de mai multe lucrări de reabilitare, ultima şi cea mai importantă fiind între 1980 şi 1988. Teatrul, de o deosebită eleganţă artistică găzduieşte numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale.