Ce şi cum mâncăm la Brăila?!

O încercare complicată să scrii despre a mânca întrun oraş în care, de peste trei generaţii, mâncarea a încetat să mai fie o prioritate a locuitorilor. Chiar dacă pare a fi cel puţin bizar, este evident că majoritatea locuitorilor Brăilei mai degrabă se hrănesc pentru a putea vieţui, decăt să manânce. Şi explicaţii, har Domnului, sunt destule: lipsa de timp, de chef, de pricepere şi poate câte altele.

Sunt trei generaţii de când marea majoritate a femeilor au o ocupaţie care le ţine la distanţă de gospodăria personală. Bunicile noastre erau toate casnice, gospodine. Şi învăţau de la mame, mătuşi, cum se găteşte în partea asta de ţară. Şi găteau zilnic, pentru că nu erau frigidere, congelatoare. Găteau exact cât trebuia să se mănânce, adică pe porţii, pentru că era păcat să arunci mâncarea la porci.

Care va să zică, ştiau reţetele feluritelor mâncăruri, pentru că ghiveciul, tocana, pilaful sau cine mai ştie ce, erau de recunoscut şi când erau gătite de Florica din Stăncuţa, şi de Ileana din Gradiştea ori Maria din Latinu. Era parte a zestrei fetei de măritat, gătitul, şi fetele se încercau astfel înainte de a fi peţite.

Se gătea repede, la sobe cu lemne, care se aprindea de cu dimineaţa şi se stingea seara, de frica focului lăsat peste noapte. De asta se cheamă încă duzină pachetul de cutii de chibrituri: 12 cutii, câte una pentru fiecare lună a anului, 40 de beţe în fiecare cutie, puţin peste 30, dacă ratezi un aprins de foc în vreo dimineată somnoroasă.

Se foloseau aceleaşi ingrediente, condimente, pentru a se păstra acelaşi gust al mâncării; la masă mâncau multe guri, se comenta mâncarea, şi de bine, şi de rău. Nu erau multe evenimente de povestit, şi dacă ghiveciul de post avea mai mult morcov sau ţelină, şi argatul, şi zilierul aveau motiv de şuşotit.

Acum se stă mai puţin în familie. Oamenii iau tot mai rar masa împreună. Mai degrabă mănâncă împreună colegii de serviciu decăt membrii familiei.

Acasă se găteşte pentru hrănit, nu pentru bucuria de a împărtăşi bucatele cu familia şi prietenii. Soţiile gătesc din amintiri furate printre problemele de servici şi gătitul bunicilor noastre. Sau, mai bine, din reţete povestite între două ţigări în pauze la servici, sau de pe Internet.

După zece ore de muncă, cumpărături cu sacoşele târâte prin tramvaie şi Maxi Taxi, lecţii cu copiii, scrise pe masa bucătariei, cu fundul de tăiat zarzavat şi oala de ciorbă clocotind pe aragaz, gospodina este numai bună de gătit un nou fel de mâncare, la cererea expresă a familiei: – Ne-am săturat de ghiveci, şi de ciorba de pasăre, şi de orez, şi de fasole scăzută….., spuse în cor, pe câte voci sunt prin casă.

Fireşte că sunt şi excepţii. Ca de obicei, şi într-un sens şi în celălalt. Emisiunile de gătit în direct fac minuni. De când au invadat canalele de televiziune, bucătarii şefi apar ca ciupercile după ploaie! E destul să fi umărit câteva episoade Tv şi, indiferent de vârstă, doamnele şi domnişoarele sunt de neoprit din etalarea cunoştinţelor artei gastronomice. Totul însă, până la proba oului fiert moale. Şi altele asemenea, lucruri simple, fundamentale pentru o gospodină, NU pentru un bucătar, pe care nu au avut când şi cum să le înveţe.

Şi mai este o probă de încercat noul val de Master Chef-i care ne inundă existenţa: câte feluri de mâncare gătesc acasă, întrun an!!!

Ca orice informaţie statistică, pare de necrezut că, gospodine cu experienţă, să “rotească” într-un an calendaristic maximum 20 de feluri de mâncare. Şi totuşi este adevărat! Şi la fel de greu de suportat este faptul că peste un sfert din mâncarea gătită acasă nu se mânăncă şi sfârşeşte la găleata de gunoi!

Ce-ar fi de făcut? Pentru că nu putem lua calea Occidentului, aceea de a mânca prin restaurante. Nu sunt destui bani pentru aşa ceva!

Eu am început prin a învăţa să mănânc. Cum? Câte o masă servită la restaurant, un prânz invitat la ţară, unde găteau gospodine de modă veche, câteva reţete gătite de subsemnatul, stat pe capul bucătarilor cu experienţă şi altele asemenea.

Pentru că am convingerea că nici nu mai ştim ce să cerem la un restaurant. Veşnicii cartofi prăjiţi şi ceafa ori pieptul la grătar sunt notorii!

Vă pot enumera, fără multă gândire doar câteva dintre felurile ştiute: Tocăniţa picantă de porc sau pasăre, pilaf, pui cu măsline, papricaş cu ciuperci, tocană ţărănească , tocăniţă de vinete, mâncărică de cartofi cu dovlecei, salată de cartofi cu sfeclă şi piept de pui, pui in sos de ciuperci, piept de pui umplut. Despre ciorbe şi supe, ce mai e de spus!

Mai trebuie învăţat cum se găteşte pe porţie. Cum se curăţă şi cum se taie legumele, carnea. Cum se scrie o reţetă, un reţetar, care sunt momentele “cheie” la gătit, şi cum arată mâncarea în diferitele etape ale gătitului.

Să înveţi să găteşti nu înseamnă să ajungi bucătar! Nici măcar ajutor de bucătar! Este exact etapa care lipseşte multor şcoli de bucătari de prin zona noastră, ca gimnaziul înaintea liceului!!!!!!!

Ştim fonfleuri, dar la ouă fierte sau prăjite cu sau fără ulei o încâlcim?! Există dorinţa de a începe cursuri pentru gătit, dar muşterii ioc. Doar începând cu lucrurile simple, şi temeinic învăţate, mai avem şansa de a nu uita din tainele bucătăriei tradiţionale ale meleagurilor noastre.

Sursa: proilavia.com